De la primii pași făcuți aproape întâmplător în lumea teatrului până la implicarea activă în proiecte independente și inițiative culturale, drumul Jasminei Mitrici este definit de oameni, contexte și provocări care au contribuit decisiv la formarea sa.
Cum a început drumul tău în teatru și ce te-a tras inițial către această lume?
Drumul meu în teatru nu a început prin voința mea. Au fost alți oameni care au zis că ar trebui să fiu actriță. Eu am vrut să fiu cu totul altceva: scriitoare, preot, avocat, medic veterinar. Dar, din păcate, nu cred că aș fi fost potrivită pentru niciuna dintre meseriile acestea. Când eram copil, îmi plăcea foarte mult să fac oamenii să râdă. Și unii au observat și s-au gândit că sunt calități de actor, să fiu bufon.
Apoi am tot auzit ideea că ar trebui să fiu actriță și mi-a intrat în cap, evident, copil fiind, și la un moment dat am hotărât că asta vreau să fac. Atunci, am schimbat liceul și am mers la Liceul de Arte „Ion Vidu”. Practic, acolo am început la secția de teatru. Nu știu ce m-a atras, pentru că nu neapărat știam în ce mă bag când am intrat la Vidu. Dar pot să zic de ce am rămas. Mi se pare o lume în care nu poți să te plictisești. Eu mă plictisesc foarte repede. Și i-am descoperit oarecum o dimensiune aproape spirituală, destul de transformatoare. E o vorbă că teatrul e mai adevărat decât viața. Și încep să cred tot mai mult că așa este.
După Vidu, am mers la Facultatea de Teatru a UVT.
Care au fost momentele definitorii care te-au format ca actriță și regizor?
Nu neapărat mă consider regizor, pentru că am terminat doar actorie. Regie am început să experimentez, cu toate că regie mi-am dorit inițial, nu actorie, dar în Timișoara nu există secție de regie.
Definitorii au fost poate oamenii cu care m-am întâlnit, de la primul meu profesor de teatru, Ioan Uțu Strugari, care, din păcate, a trecut în neființă, apoi și profesoara Mirela Puia, regizorii cu care m-am întâlnit, colegii mei. Fiecare profesionist cu care m-am întâlnit, direct sau indirect, m-a format în carieră.
Cum se îmbină meseriile de actriță, regizor și realizator radio?
Cu greu, pentru că îmi trebuie foarte mult timp pentru fiecare și timpul nu-i neapărat prietenul meu. S-ar putea ca meseria de actriță, de fapt, să fie la baza piramidei și să deschidă diverse uși. După ce faci actorie, nu e neapărat obligatoriu să fii actor. Poți merge și într-o direcție de regie, dacă te interesează zona asta. Dacă ai talent la desen, poți face și scenografie. La radio am ajuns pentru că mi-am dorit în mod expres să fie West City Radio, deoarece am crescut cu Stelian Grigorescu. Nu știu de ce mi s-a părut o lume la fel de interesantă ca teatrul. O lume destul de inaccesibilă pentru că nu ai așa de ușor acces, mai ales dacă nu ai făcut jurnalismul, în cazul meu. Și cred că pe mine asta m-a ajutat să intru și în lumea radioului, faptul că sunt actriță la bază.
De asemenea, în regie, iarăși te ajută foarte mult pentru că știi cum ar trebui să gândești ca să ajuți actorul din fața ta, pentru că ai fost și tu, la rândul tău, actor și știi cum e munca de pe acea parte a scenei. Însă, într-adevăr, sunt trei discipline destul de diferite. Sunt oarecum interconectate, dar trebuie să accesezi alte tipuri de gândire, alte abilități, alte capacități. Aș spune că, din moment ce le fac pe toate trei, se îmbină cumva, undeva, dar n-aș ști să spun unde.
Poți să spui care îți place cel mai mult?
Sunt diferite, deci ar trebui să mă gândesc poate dintr-o perspectivă anume. La radio îmi place pentru că sunt singură, îmi văd de lucrul meu și nu depind de nimeni. În teatru îmi place că e un sport de echipă și nu ai cum să fii singur. Tot timpul lucrezi cu altcineva și trebuie să fie încă cineva cu tine. Iar din perspectiva de regie îmi place pentru că simt că pot să dețin mai mult control, și asupra lucrurilor pe care le fac eu, dar și cu ce se întâmplă în fața mea. Aș spune că va rămâne probabil actoria pe primul loc. Momentan.
Ce te inspiră când construiești un rol?
Cred că variantele sunt infinite. De la filme, muzică, la celelalte teatre, tablouri, sculpturi. Cred că, de fapt, un actor își accesează, în primul rând, memoria afectivă, pentru că trebuie să folosească și sentimentele și emoțiile. Acum depinde și ce joci, evident, că sunt spectacole unde nu e nevoie de așa ceva, unde există o detașare foarte mare. Depinde de la caz la caz, de la spectacol la spectacol și de la estetică la estetică, bineînțeles, dar s-ar putea ca propria viață să te inspire cel mai mult la finalul zilei. Și probabil că apelezi la celelalte surse, cum am zis, muzică, filme și așa mai departe, când rămâi un pic fără inspirație sau poate n-ai experimentat în viața ta. Jucăm și criminali și nu o să omorâm alți oameni ca să putem să jucăm și atunci facem apel la ceva din exterior.
Cum abordezi procesul de regie în comparație cu cel de actorie?
Când ești actor, depinzi foarte mult de regizor.
Prima dată trebuie să primești informații, apoi le traduci și le exprimi. Ca regizor e fix invers. Trebuie să oferi foarte multe informații actorului ca el să facă treaba asta.
Nu știu dacă le abordez atât de diferit; regia e o parte foarte nouă în viața mea. Chiar dacă am experimentat-o în trecut, la un nivel full HD, s-ar putea să o abordez destul de similar. Sunt un om care are nevoie de foarte multe detalii, de multă concretitudine.
Există teme sau mesaje pe care încerci să le transmiți prin proiectele tale?
Cred că da. În acest domeniu, nu cred că poți, dar nici nu cred că trebuie să te rezumi doar la un gen de mesaje sau, mă rog, la propriile tale păreri. E singurul lucru pe care încerc să-l mențin în orice proiect, și anume să nu existe finaluri fără speranță. Cât se poate. Chiar dacă își au și ele rostul lor, poate câteodată sau pentru anumite momente în viața noastră, cred că asta mă interesează cel mai mult: să existe, dacă nu un răspuns, pentru că asta e deja o responsabilitate mult prea mare, să existe loc de o continuare, să nu fie un punct.
Dar în mare parte mă interesează natura umană, cu ce are ea mai urât și mai respingător, pentru că mi se pare că teatrul e și o formă de exorcizare și te ajută să te cureți într-un proces de autocunoaștere, dacă ești interesat de așa ceva, într-un proces de evoluție, dacă vrei asta. Și te ajută să accesezi niște zone pe care, normal, în viața de zi cu zi, nu ai vrea să le accesezi. Inclusiv personajele negative sunt preferate mereu.
Care este misiunea Asociației Punct și Virgulă, al cărei vicepreședinte ești, și ce proiecte derulați în prezent?
Asociația Punct și Virgulă a fost creată dintr-o nevoie destul de urgentă. Ani de zile am lucrat pentru alți oameni, am sprijinit cât mai multe proiecte și am lucrat în cât mai multe contexte posibile. Am ajuns la un punct în care mi-am dat seama că dacă vreau să fac ceva pentru mine, cel mai bine este să fiu pe cont propriu. Și de aici a pornit, dintr-o nevoie absolut pragmatică, nu e neapărat ceva magic, dar ce ne-am dorit este, în primul rând, să îmbogățim, cât vom putea, paleta culturală a orașului și a zonei de vest. Suntem foarte la început și nu am vrea să ne limităm sau să ne etichetăm într-o direcție sau alta, pentru că interesele mele și ale colegilor mei sunt diferite, sunt variate.
De exemplu, pe colega mea Elena Nistor o interesează zona de artă vizuală și nu numai. Așa că, momentan, am păstrat lucrurile generice ca să putem să avem libertate, să creăm ce ne-am dorit. În mare parte, mă interesează libertatea artistică de exprimare în artă, un lucru care devine încet, încet cenzurat și care mă sperie, pentru că văd tot felul de reacții și din țară. Poate în Timișoara nu e atât de vehementă situația, pentru că noi suntem mai deschiși, dar încep să observ o dorință foarte mare de a cenzura actul artistic. În București s-a întâmplat la două spectacole. Probabil că asta va fi o menire, chiar dacă nu ne-am stabilit-o foarte clar, să luptăm ca artiștii să poată să își spună mai departe poveștile fără să se simtă constrânși într-un fel sau altul. A fost un exemplu și în Timișoara, o sculptură expusă, acea mână roșie, pe Bastion, care a creat vâlvă. Una este să fie o vâlvă și alta este să-ți dorești efectiv să o dărâmi și să o dai jos de acolo.
Cred că acestea sunt niște puncte în care pot să înceapă niște discuții importante, dar, evident, cred că până la cenzurare e un drum foarte lung. Dar observ că oamenii simt nevoia să-ți închidă ușa, gura, să șteargă și trebuie să înțelegem că actul artistic e în primul rând interpretabil și discutabil, trebuie privit din mai multe fațete, nu e doar o hârtie 2D și te uiți la ea efectiv.
În ce spații jucați, pentru că e clar că nu avem suficiente locuri în oraș?
Aceasta e o problemă pe care am semnalat-o și în trecut, chiar și în perioada Capitalei Culturale. Mi-am dorit ca una dintre moștenirile Capitalei Culturale 2023 să fie mai multe spații, mai ales pentru independenți, pentru că, de bine de rău, instituțiile își au propriile spații și pot dispune de ele. Noi, momentan, ne-am început activitatea la Casa cu Iederă, care este un spațiu mai ales dedicat expozițiilor, lansărilor de carte, mini-concertelor și ne potrivim foarte bine cu spectacolele pe care deja le avem. Dar nu avem un spațiu anume, în mare parte ne adaptăm în funcție de nevoile pe care le avem pentru spectacol. Avem în Timișoara, într-adevăr, și spațiile puse la dispoziție de Centrul de Proiecte, cum ar fi Cinema Johnny, de exemplu, care așteaptă să-i treacă pragul artiștilor. Mai avem Casa Artelor, dar cel mai dificil este să găsești un spațiu care să fie și dotat pentru un spectacol care necesită destul de multe: sonorizare, lumini.
Problema este că, în general, spațiile, evident, trebuie să supraviețuiască, odată ce există chiar și cele alternativ-independente. Iar unele costă destul de mult și dacă nu-ți permiți, poate, un proiect finanțat, atunci nu prea ai acces la ele. Îmi pare foarte rău că s-a închis Scena, era un spațiu care oferea o scenă gratuită artiștilor care voiau să vină acolo. Mi-aș dori ca într-un viitor apropiat să avem un spațiu al nostru și să trasăm încet, încet câteva planuri, dar, evident, e nevoie de o investiție.
Pe lângă lipsa spațiilor, cu ce probleme se mai confruntă artiștii independenți?
Cred că o problemă destul de acută e lipsa de colaborare. Mi se pare că sunt destule entități în oraș și foarte rar se fac punți între ele. Simt că lipsește și s-ar putea ca asta să ne și îngreuneze foarte mult parcursul unora dintre noi, pentru că, de unii singuri, cu o mână de 2-3 oameni, e mai greu să realizeze ceva. Dar cred că poate un simț de cooperativă nu ne-ar strica, să ne facem chiar o breaslă pe bune. Nu doar așa, ca termen de breaslă. E clar că fondurile și finanțările sunt o problemă pentru unii dintre noi, poate pentru alții nu așa de mult. Depinde, că proporțiile fiecare le vede altfel.
Ar mai fi lipsa unei pregătiri în domeniu; nu se fac cursuri de management cultural la facultate. Un management pe bune, în care să înveți cum să scrii un proiect. Ne și batem pe oamenii care scriu proiecte, care sunt suprasolicitați și care scriu proiecte pentru mai multe entități odată. Pe partea tehnico-legislativă, cred că ne lipsește instructajul și atunci mai greu ne pornim, mai greu ne mișcăm.
La ce proiecte lucrezi și ce mai urmează?
Anul acesta s-au mișcat lucrurile puțin mai greu. E evident, trecem o perioadă destul de dificilă și, de obicei, artiștii sunt în prima linie chiar dacă oamenii nu vor să recunoască. Momentan încercăm să dezvoltăm pe cât putem trilogia pe care am început-o cu „Artă” și „Zeul Măcelului” și căutăm cel de-al treilea spectacol. Am început o colaborare cu compania de teatru independentă C4 Company din Timișoara.
De asemenea, lucrez în prezent la mai multe proiecte cu Teatrul Senzorial din Timișoara. Tocmai am terminat o serie de ateliere cu voluntari neprofesioniști și urmează să lucrăm la un spectacol. Avem multe alte proiecte care sunt în mișcare, dar încă într-o fază destul de incipientă.
De ce anume ar trebui să țină cont tinerii când își aleg viitorul loc de muncă?
Ar fi ipocrit din partea mea să zic banii. Deși știu că tinerii acestui deceniu sunt foarte pragmatici, chiar dacă lumea nu vrea să creadă asta. Ar trebui să se gândească la faptul că o carieră nu înseamnă neapărat un loc de muncă și invers. Și că ar fi bine să fie ceva care să-i și împlinească, să nu simtă că munca e o povară.
Munca e un lucru care ne dezvoltă, ne face mai buni, ne dă un sens în viață multora dintre noi care poate trec prin diverse crize existențiale. Ar trebui să fie ceva care să le bucure sufletul, nu doar să le aducă la finalul lunii un salariu, deși e de înțeles în economia aceasta. Să fie ceva pentru care să se trezească dimineața cu drag.
Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.
