Cu istoricul prof. univ. dr. Cornel Sigmirean la împlinirea vârstei de 70 de ani, despre știința istorică și despre viață.
Magdalena Albu: „De la reconstituirile erudite la cele literare, evocarea solemnă a istoriei, a originii poporului român și a devenirii sale istorice a făcut carieră în cultura română, recursul la istorie reprezentând, de fiecare dată, un examen identitar de conștiință”, menționați domnia-voastră, la un anumit moment dat. Stimate dle Profesor Sigmirean, istorie reală sau contrafactuală? Care sunt motivele care permit depășirea cadrelor firești ale unei interpretări științifice tradiționale, de ordin criticist?
Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean: O serie de istorici și filosofi, luând în considerare complexitatea societății umane, pornind și de la complexitatea ființei umane, consideră că istoria nu este o știință. Dar, majoritatea istoricilor cred că trecutul poate fi cunoscut, că putem oferi o corectă reprezentare a trecutului, cu mențiunea că istoria este o știință umanistă. Sigur, reconstituim faptele din trecut în măsura în care ne permit sursele, izvoarele, documentele de arhivă, descoperirile arheologice, presa vremii din ultimele două secole ș.a. În cazul științei istorice, intervine, din păcate, și epoca în care scriem, sensibilitatea timpului care ne ierarhizează interesul pentru anumite subiecte, îl îndeamnă pe istoric la o mai mare severitate în evaluarea unor evenimente din trecut sau la o judecată mai blândă cu altele. În evaluarea trecutului intervine și factorul uman, inteligența și cultura istoricului, capacitatea lui de a analiza informația, de a genera o narațiune accesibilă, de a transmite informația. Dar, rămâne un lucru esențial, istoria se fundamentează pe informație și pe metode specifice de cercetare.
Magdalena Albu: „Poetul este un maieut. El ajută la nașterea poeziei din om”, spunea, într-un interviu din anii ’80, poetul Nichita Stănescu. Privind lucrurile în aceeași cheie: ce este, atunci, istoricul, Dle Profesor Sigmirean, și la nașterea cui întinde el o mână de ajutor?
Cornel Sigmirean: În cercetarea evenimentelor și a faptelor istorice, noi pornim pe drumul cunoașterii fără prejudecăți, istoricul nu știe cum va arăta reconstituirea sa de la început. Un simplu apel la ceea ce înseamnă managementul cercetării, ne ghidează drumul spre cunoaștere: lectura bibliografiei, cercetarea surselor, interpretarea lor, confruntarea lor, dezvoltarea narațiunii și transmiterea publică prin studii, prin monografii etc. Printre istorici, dar și printre iubitorii de istorie, circulă un adevărat mit al arhivelor. Prin anii ’90, s-a așteptat mult în România, dar și în celelalte țări din fostul Bloc comunist, deschiderea arhivelor poliției politice. Și, într-adevăr, documentele de la CNSAS au relevat multe necunoscute despre evenimente și oameni din perioada comunistă, despre drama multor familii. Dar documentele de arhivă nu dețin adevărul absolut, ele trebuie citite, interpretate, confruntate și cu alte surse, jurnale personale, memorii scrise de foștii lideri comuniști sau de către victime ale opresiunii comuniste, și, apoi, confruntarea cu imensa bibliografie care s-a scris, după 1989, pe tema regimurilor totalitare.
Memoria Școlii Ardelene
Magdalena Albu: În anul 2024, ați participat, alături de președintele Academiei Române, la conferința intitulată „Sub semnul latinității: națiunea română”, organizată de către Protopopiatul Greco-Catolic Târgu Mureș, în parteneriat cu Biblioteca Județeană Mureș, manifestare unde ați prezentat discursul „Memoria Școlii Ardelene”. Printre altele, ați menționat faptul că „Școala Ardeleană a reușit să facă din conștiința latinității o dogmă, o forță de coeziune, de demnitate a unei națiuni” și că miracolul ei n-a fost unul întâmplător, ci ea constituie „lucrarea unei istorii de 100 de ani”. Școala Ardeleană implică o dimensiune europeană, nu numai locală, ea evoluând, în deplină sincronicitate, cu ceea ce se întâmpla, sub raport cultural-istoric, pe continentul nostru, în plină epocă iluministă. Practic, așa cum afirma criticul literar Constantin Crișan, „putem vorbi în cultura și literatura română de revelația istoricității, de aducerea istoricului în planul literaturii”, factorul istoric devenind „un coeficient în plus pentru marea democrație a imaginii naționale, o pledoarie pentru unitate națională și independență națională”. Linia argumentativă în privința latinității limbii române o deschide cronicarul Grigore Ureche, care, în Letopisețul Țării Moldovei, scrie așa: „…în Țara Ardealului (…) nu lăcuiescu numai unguri, ce și sași peste samă de mulți și români peste tot locul, de mai multu-i țara lățită de români decâtu de unguri… (…) Rumânii, câți să află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc suntu cu moldovenii și toți de la Râm se trag.” Cu alte cuvinte, ne aflăm în perioada literaturii ca document social, sublinia același C. Crișan. Cum trebuie să rămână, în Istoria românilor și în conștiința colectivă autohtonă – contemporană și viitoare -, Școala Ardeleană – această mișcare a intelectualității transilvane de sfârșit de secol XVIII și început de ev XIX -, stimate Dle Profesor?
Cornel Sigmirean: Când spuneam că Școala Ardeleană este „lucrarea unei istorii de 100 de ani” mă refeream la faptul că Unirea religioasă de la 1700 a deschis accesul românilor la colegiile din Transilvania şi la universităţile din Europa, majoritatea istoricilor fiind de acord că actul de unire a avut cele mai semnificative consecinţe asupra naşterii naţiunii române moderne, marcând primul pas spre occidentalizare. Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne, dezvoltând teoria sincronismului, referindu-se la unirea religioasă afirma: „E aproape de prisos să mai amintim că, din punct de vedere cultural, întregul veac al XVIII-lea este dominat de actul unirii unei părţi a românilor din Ardeal cu biserica latină. Oricât de înşelate ar fi fost speranţele politice puse în acest act şi oricare ar fi fost jocul diplomatic al Austriei în Transilvania, importanţa lui culturală domină întreaga chestiune a unirii: prin contactul cu însăşi obârşia neamului nostru, cu Roma, ni s-a întărit conştiinţa naţională”. Elita Școlii Ardelene, reprezentată de filologii și istoricii Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai și Ioan Budai Deleanu, prin contactul realizat cu cultura europeană a secolului al XVIII-lea, au pregătit intrarea românilor în veacul al XIX-lea, au prefigurat epoca modernă în istoria românilor, furnizând fundamentele ideologice ale mişcării naţionale, trasând drumurile ideatice ale regăsirii de sine ca popor. Construcţia naţiunii la români s-a fundamentat la nivelul elitei pe ideea că afirmarea identităţii naţionale este dependentă de dezvoltarea culturii naţionale, de educaţie şi instruire, de păstrarea şi dezvoltarea limbii naţionale. Şcoala a devenit o prioritate pentru români, ca, de altfel pentru toate naţiunile din aria Europei Centrale. Etosul instruirii a devenit o coordonată a întregii istorii a românilor, în ultimele două secole.
Șincai, „personajul cel mai tragic din cultura română”?
Magdalena Albu: Au trecut 272 de ani de la nașterea, pe 28 februarie 1754, a unuia dintre iluștrii reprezentanți ai Școlii Ardelene, filologul și istoricul Gheorghe Șincai, românul care își doarme somnul de veci în pământul Slovaciei, la Svinica. „Avem, spuneți Dvs., fiecare o listă a destinelor tragice din cultura noastră, iar eu, întotdeauna, îl așez pe Șincai acolo, în capul listei. (…) Se naște pentru a se sacrifica.” Gheorghe Șincai este „cel care a scris prima istorie a românilor”. „El, greco-catolicul, care a scris fără nicio patimă, fără nicio părtinire confesională, a scris numai și numai despre români”, continuați Domnia-Voastră, românii din toate regiunile, nu doar din cea transilvană. De ce îl definiți pe Șincai, drept „personajul cel mai tragic din cultura română”?
Cornel Sigmirean: Istoric, lingvist, filolog și teolog, Gheorghe Șincai s-a numărat printre părinții fondatori ai națiunii române moderne. Prin scrierea primei istorii a tuturor românilor, Șincai poate fi considerat un profet, cum spunea Al. Papiu Ilarian. Marele filolog Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu toate că a combătut exagerările latiniste ale Școlii Ardelene, se referea la Șincai ca la sublimul Prometeu al neamului românesc, care a suferit de bună voie toată furia unui martiriu de o viață întreagă, fiindcă îndrăznise nenorocitul a răpi pentru frații săi […] fulgerul lui Joe: istoria românismului. A. D. Xenopol considera că autorul Hronicii este nemuritorul întemeietor al istoriografiei române, un om fenomenal, o adevărată minune. Lucian Blaga, care și-a scris opera despre Școala Ardeleană într-un regim de cenzură ideologică, aprecia că, în opera lui Șincai, a palpitat conștiința națională, sporită de perspectiva romanității. Tragismul vieții lui este dat de imposibilitatea publicării celei mai mari părți a operei sale în timpul vieții. Hronica vechimii și a mai multor neamuri a trebuit să aștepte aproape 40 de ani până a fost publicată în întregime, în 1853, la Iași, cu sprijinul domnitorului Moldovei, Grigore Ghica. Drama lui a fot dată și de destinul său. Gheorghe Șincai s-a stins din viață la 1816, în localitatea Szinnye (Svinica din Slovacia de astăzi, aproape de Košice)), unde s-a retras în ultimii ani ai vieții sale, la familia Wass de Țaga. Așa cum remarca regretatul filolog clujean Ioan Chindriș, despre Gherghe Șincai știm că a murit singur, pe pământ străin, că a fost îngropat în țărână străină și că nici un român nu i-a văzut vreodată mormântul. În urma cu trei ani, după identificarea cimitirului unde a fost înmormântat, ICSU „Gheorghe Șincai” a colaborat cu primăria comunei Râciu la ridicarea unui monument funerar dedicat lui Gheorghe Șincai la Svinica, în Slovacia.
Magdalena Albu: Pare că destinul vă este legat cu fire invizibile de personalitatea lui Gheorghe Șincai, pentru că ați fost și sunteți un devotat cercetător științific și director al Institutului de Cercetări Socio-Umane, din Târgu Mureș, care-i poartă numele, precum și redactor-șef al Anuarului acestui locaș academic. Ce v-a determinat să explorați, în mod special, personalitatea și opera marelui om de cultură român, dedicându-vă, practic, deslușirii tainelor întregului său parcurs destinic și slujirii, astfel, a memoriei lui pline de tragism și lumină?
Cornel Sigmirean: Când a murit Samuil Micu, în 1806, la Buda, Șincai nota că de acum trebuie să ostenesc singur pentru folosul națiunii … și lucrările sunt de pe acum grele și amenință (să fie) și mai grele, dacă vrem ca fericirea națiunii să fie promovată. Dar omul care trudea la Buda pentru fericirea națiunii sale, nu și-a găsit un loc printre ai săi, nici după moarte. Conduc un institut ca poartă numele marelui învățat și atunci a dedica o parte din cercetări vieții și memoriei lui Șincai a venit de la sine.
Nicolae Bocșan. Biserica și Națiunea.
Magdalena Albu: Sunteți licențiat al Facultății de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Clu-Napoca, obținând, la aceeași instituție de învățământ superior, un doctorat în Istorie, cu lucrarea „Studenți români la instituțiile de învățământ superior din Transilvania, Ungaria și Slovacia (1867-1918)”. Cine v-a fost conducător de doctorat, Dle Profesor, și cine v-a fost mentor pe teritoriul vast al istoriografiei, călăuza aceea de care avem nevoie cu toții, la începutul drumului profesional, întru creștere și desăvârșire intelectuală? Portretizați-i, vă rog, în linia dorită, pe cei care v-au așezat piatra de temelie a acestui solid parcurs propriu!…
Cornel Sigmirean: Am devenit doctorand la Universitatea din Cluj în 1992, sub coordonarea profesorului Nicolae Bocșan. Inițial, m-am gândit la profesorul Liviu Maior, dar atunci era ministru la Învățământ. Cred că am făcut o alegere bună, Nicolae Bocșan era un om de mare travaliu, care a creat o adevărată școală, la Cluj, pe două subiecte fundamentale din istoria modernă, biserica și națiunea. Sunt două subiecte care m-au atras și pe mine, cu toate că majoritatea cercetărilor mele sunt dedicate istoriei intelectualității și elitelor intelectuale. Dar toată istoria promovării unei clase intelectuale la românii din fostul Imperiu dunărean s-a scris, în parte, prin contribuția fondurilor și fundațiilor de burse ale celor două biserici, greco-catolică și ortodoxă, prin școală, prin educație și cultură românii au putut intra în concernul națiunilor Europei în Epoca modernă.
Ca student, ca doctorand, nu am avut un mentor, oamenii sunt unici. Am admirat, în schimb, inteligența și cultura unor profesori, precum Hadrian Daicoviciu, Camil Mureșanu, Magyari András, Teodor Cătineanu, Liviu Maior, Vasile Vesa, Pompiliu Teodor, Nicolae Bocșan și Vasile Pușcaș. Sunt oamenii care, prin cultura lor, prin ținuta intelectuală, m-au inspirat să tind spre o anumită condiție intelectuală.
Magdalena Albu: Cum vede omul de cultură Cornel Sigmirean evoluția intelectualității românești a viitorului, plecând de la paradigma prezentului, anume aceea a fragmentării întregului și a renunțării la rădăcini? Mai poate constitui, în acest sens, Gheorghe Șincai un model autentic și necesar pentru omul de mâine? Cum vede profesorul Sigmirean diacronia, de astă dată, a Istoriei în sine, ca disciplină de studiu și domeniu de cercetare, evident, raportată la exact aceeași direcție paradigmatică a momentului actual? Va reconsidera posteritatea parametrii de abordare științifică a istoriografiei, în mod total? Reprezintă acest lucru, mai degrabă, o formă sigură de distrugere, decât un pas înainte către cunoaștere?
Cornel Sigmirean: Astăzi, lucrurile se schimbă cu o viteză greu de urmărit. Uneori, am sentimentul că suntem într-o criză existențială. Se vorbește că suntem în pragul unui colaps ecologic, la viteza cu care noile tehnologii avansează, cum este inteligența artificială (AI), la apariția unor fenomene de-a dreptul greu de controlat, TIC TOK, etc., ce pot influența mulțimi imense de oameni, cu figuri de social media cu milioane de urmăritori. În plan politic, lumea se regrupează, fiecare identificând adversari care amenință stabilitatea statelor. Tratatele internaționale, care generației mele i-au creat un confort de stabilitate, azi, sunt contestate, întrebându-mă până unde se va merge. La putere ajung oameni răi, dominați de ambiții mari, care pot instaura regimuri totalitare. În istoriografie, la fel, se întâmplă schimbări cu o viteză tot mai greu de asumat. Tot mai multe biblioteci și arhive sunt digitalizate și încărcate pe platforme, ceea ce grăbește cunoașterea. Poți să citești de acasă un ziar, o revistă de la 1850, un document venețian de acum 500 de ani. Poți avea acces la informații din arhivele din țară și din străinătate. În câteva zile, fără să traversezi Atlanticul, poți citi un document din arhiva Fundației Rockefeller etc. Se nasc noi sisteme de evaluare a revistelor, a cărților etc. S-a ajuns la situația că, dacă nu te integrezi în noul sistem de evaluare, conform unor standarde care se schimbă la doi-trei ani, nu exiști în planul cercetării și riști să nu poți promova instituțional, cu toate că ai publicat, cum se spune, o căruță de studii și cărți.
De la profesor la Sovata, la cancelar si presedinte al Senatului Universitatii Petru Maior
Magdalena Albu: Dle Profesor, faceți parte dintre istoricii de marcă ai acestei țări și, implicit, ai spațiului european. Drumul Dvs. pedagogic a început, cu ani în urmă, la Școala Generală nr. 2 din Sovata, județul Mureș. Ce a însemnat acest moment din biografie pentru tânărul Cornel Sigmirean și ce v-a învățat, de fapt, timpul petrecut acolo, ca profesor de istorie?
Cornel Sigmirean: Am absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie în 1981, o facultate foarte grea, cu două specializări, unde cursurile se desfășurau de la 7,30 la 8,00 seara, cu multă, foarte multă bibliografie de citit, recomandată de profesori și, apoi, cărțile noastre preferate, cumpărate de la librării sau de la anticariat, sau împrumutate de la BCU. Dar, când am terminat, peste noi s-a așezat tristețea. Atunci a venit decretul cu blocarea orașelor. Cu media din cei patru ani de facultate și cu media de la licență speram să ajung într-un mare oraș, unde să predau la un liceu. În timpul practicii didactice, la Liceul „Ady-Șincai”, după o lecție ținuta la clasa a XII-a, profesoara care asistat la oră mi-a spus că am vocație de dascăl. La repartiția care se făcea pe țară, cu absolvenții de la cele trei universități, Cluj, București și Iași, eu am ales Sovata. Față de perspectiva unei repartiții la țară, într-un sat, Sovata era foarte bună. După ce am depășit momentele de acomodare, pentru mine cei nouă ani la Sovata au fost o perioadă plăcută, mai ales prin colectivul de cadre didactice de acolo, de mare calitate intelectuală. De acolo, din când în când, mai evadam la Arhiva Județeană, la o sesiune la Cluj, la sesiuni organizate de Inspectoratul Școlar, dar, în primul rând, am avut foarte mult timp să citesc beletristică, istorie și să mă simt bine în una din cele mai frumoase stațiuni din România. Acolo m-am căsătorit și acolo s-a născut fiul meu, evenimente pe care le consider cele mai mari performanțe ale vieții mele. Am avut multe oferte să plec din Sovata, în sistemul politic de atunci, dar am refuzat; nu mă vedeam capabil să lucrez pentru un regim, ce așteptam să se prăbușească. Au venit evenimentele din decembrie, care m-au prins în calitate de director coordonator peste școlile din zona Sovata. La prima întâlnire cu colegii, mi-am dat demisia, citându-l pe Kogălniceanu, La vremuri noi, om nou! Dar am fost reales director. După o săptămână, la recomandarea Ministerului Educației, am făcut rocada cu o colegă, eu devenind director adjunct. Între timp, am avut mai multe oferte, pentru funcția de inspector general, pentru funcții în administrația de stat, pentru intrarea în viața politică, dar nu m-au convins. Am aflat că se organizează concurs pentru un post de cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane. Și așa a început o nouă etapă din viață, la Târgu Mureș, aceea de cercetător. Apoi, în 1996 am fost invitat să-l suplinesc la Catedră pe colegul Vasile Dobrescu, la cursul de Istoria modernă a României, domnul profesor fiind ales deputat în Parlamentul României. După patru ani, am trecut cu normă întreagă la Universitatea „Petru Maior”, ca titular, păstrându-mi doar o jumătate de normă la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai”. Pentru mine a fost începutul unei perioade foarte frumoase, cu multe provocări. Timp de opt ani, în două mandate, am deținut funcția de cancelar general al Universității, apoi, din 2012, am fost președintele Senatului. În 2008 am obținut calitatea de conducător de doctorat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Am renunțat în 2016, pentru a contribui la deschiderea unei Școli doctorale la Târgu Mureș. Dar, în 2009, după dispariția prematură a colegilor Grigore Ploeșteanu și Ioan Chiorean, foști directori la Institut, am fost invitat de conducerea Academiei, în primul rând de regretatul Dan Berindei, să preiau conducerea Institutului „Gheorghe Șincai”. A fost o perioadă foarte încărcată, dar cu multe bucurii profesionale, cu multe conferințe și, mai ales, cu concretizarea unor studii importante pentru mine ca istoric.
Copilǎria
Magdalena Albu: Sunteți cadru didactic universitar, conducător de doctorat, membru CNADTCU, membru în Comitetul Național al Istoricilor din România și în Consiliul Școlii Doctorale de Istorie și Arheologie a Academiei Române, de asemenea, membru al unor societăți științifice autohtone și internaționale, autor, coautor, editor și coordonator de cărți, ați redactat numeroase studii apărute în volume și reviste din țară și străinătate, fiindu-vă apreciată, în mod deosebit, această prodigioasă activitate, prin intermediul importantelor recompense obținute, de-a lungul anilor, precum: Premiul „Gheorghe Barițiu” al Academiei Române, Diploma de excelență – Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române, Fibula de la Suseni – Prefectura județului Mureș, Medalia Aniversară a Universității „Petru Maior”, Ordinul „Sfântului Ierarh Andrei Mitropolitul Transilvaniei” al Mitropoliei Ardealului, Distincția „ALAE” a Consiliului Județean Mureș, Diploma „Meritul Academic” a Academiei Române, Ordinul „Meritul pentru Învățământ”, în grad de Comandor, conferit de Președinția României.
Dle Profesor, aș vrea ca distinsul istoric de astăzi Cornel Sigmirean să-și îndrepte privirea, pentru o clipă, către un punct spiritual, cu sistem de coordonate clare: satul Rusu de Sus, comuna Nușeni, județul Bistrița Năsăud. Ce-a însemnat satul natal pentru copilul de odinioară?
Cornel Sigmirean: Locul copilăriei și al adolescenței, retrospectiv, înseamnă o mare experiență de viață. Multă lume idealizează „viața la țară”, o viață liniștită, cu posibilitatea creșterii fără constrângerile întâlnite la oraș, unde se impune o disciplină mai mare, specifică spațiilor urbane, mai aglomerate. Cred că viața la țară este mai grea decât la oraș, unde, în paralel cu școala, copiii participă și la muncile câmpului, parcurg distanțe mari pentru a ajunge la școală. În clasa a VII-a, tata a hotărât să mă transfere la Beclean, la o școală mai bună, aflată la șapte kilometri de casă. Ca urmare, părinții mă sculau în fiecare dimineață, pe la cinci și un sfert, să ajung la singurul autobuz care mergea la Beclean. Toamna și primăvara, era acceptabil, dar iarna era un frig …. Doamne ferește! Erau frumoase vacanțele, când jucam fotbal, mergeam la baie, dar și la fân, la diferite munci, la IAS, unde primeam 25 de lei pe zi. Și unde, fiind mulți copii din generația mea, ne simțeam tare bine, unde puteam fuma fără să știe părinții, furam fructe de la IAS sau de la CAP. În orice caz, colegii mei, majoritatea, citeau foarte mult. Era aproape o competiție între noi, ca să împrumute fiecare o carte despre care nu știau ceilalți. Cred că, la sfârșitul liceului, aveam citită o mare parte din literatura română și universală. În sat, am cunoscut mulți oameni ce au făcut Primul Război Mondial, de la care știu multe episoade trăite de aceștia pe frontul din Italia sau pe cel din Rusia. La fel, de multe ori, i-am ascultat povestind pe cei care au fost în Uniunea Sovietică, în Al Doilea Război Mondial. În orice caz, poveștile lor despre ce au văzut acolo nu semănau cu cele de la școală. Îmi aduc aminte că se plângeau că la ruși erau închise bisericile.
Îmi amintesc cu plăcere, din copilărie de poveștile despre zmei și strigoi și multe alte lucruri frumoase din familie, unde tata, funcționar la CAP, avea grijă să nu ne lipsească lucrurile esențiale din viața noastră. Și mai ales că, vara, mă trimitea uneori în tabără școlară. Îmi aduc aminte de petrecerile organizate cu prietenii, baluri, discoteci etc. Era frumoasă perioada sărbătorilor de iarnă; îmi plăcea duminica, la biserică, să particip la ore de catehizare, pe care preotul le ținea cu noi, copii și adolescenți, cred, într-un regim semiclandestin. Nu sunt sigur, dar sunt convins că au contat mult în viața mea.
A fost frumos, copilăria se spune că este cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre. Dar cei din generația mea tânjeau după o viață mai bună, la oraș. Ca urmare, majoritatea am plecat la licee, la școli profesionale, apoi, la facultate, astăzi, ei și fiii lor fiind risipiți peste tot în lume…
Magdalena Albu: Cum era copilul Cornel Sigmirean și care erau parametrii micului său univers de atunci? Era lumea satului, la vremea aceea, o adevărată familie?
Cornel Sigmirean: Cred că am fost un copil cuminte, curios să văd și să ascult, să trăiesc liber, să mă bucur de toate frumusețile lumii, să merg la oraș, să învăț, să ajung un om respectat. Cu toate că m-am născut într-un sat, nu m-am identificat cu lumea satului, care avea dramele lui, tensiuni, conflicte, cu oameni chinuiți de munca grea a câmpului. Dar, recunosc, datorez foarte mult acelei lumi, e clar că sunt marcat profund de educația primită, impresionat de truda acelor oameni preocupați de a-și asigura un trai decent. Altfel, ca istoric, am văzut cum trei regimuri s-au succedat în detrimentul satului.
În copilărie, am văzut dealurile cu flori în fiecare primăvară și apoi acele dealuri pline de fructe, așa cum le-au lăsat țăranii la colectivizare. Când eram copil, existau atât de multe fructe că nu mai era cine să le culeagă pe toate! Apoi, s-au făcut defrișări și s-au plantat pe unele dealuri pomi fructiferi din alte soiuri. A venit căderea comunismului, CAP-urile s-au desființat, sătenii și-au redobândit pământurile, dar nu aveau cu ce le cultiva, și asist cum, azi, satul se depopulează, iar dealurile, pline altădată de pomi, acum au devenit pășuni sau sunt invadate de spini.
Magdalena Albu: Cum v-ați apropiat de studiul Istoriei, dle Profesor, și ce înseamnă ea, azi, pentru dvs.? Cu alte cuvinte, în ce măsură v-au modelat interioricește Școala din sat, Liceul din Beclean și Spiritul grăniceresc, până să vă intersectați cu studiile universitare și, ulterior, cu cele doctorale din Cluj-Napoca?
Cornel Sigmirean: Cred că dragostea pentru istorie s-a născut din plăcerea cu care ascultam poveștile bătrânilor din sat, din dorința de a cunoaște cât mai mult, impresionat de ținuta profesorilor de istorie și literatură, din faptul că am simțit că acolo pot avea performanțe, că pot deveni student la Istorie și Filosofie. La admitere am fost 23 pe un loc; așa mi-a spus un coleg.
Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă. Studenţi români la universităţi din Europa Centrală şi de Vest,
Magdalena Albu: „Cornel Sigmirean nu este numai un om al Târgu Mureșului, al Transilvaniei și al României, ci este acel om universal de care avem nevoie, cu deschidere, cu empatie pentru celălalt”, a spus prof. univ. dr. Ioan Bolovan, membru corespondent al Academiei Române. „Cornel Sigmirean ilustrează prin atitudine, operă, mobilitate și devotament o generație care și-a propus și în bună măsură a reușit să deschidă istoriografia românească spre direcțiile și tendințele europene și universale ale domeniului. (…) Modest și nobil, Cornel Sigmirean este o personalitate catalitică (…)”, a mai adăugat directorul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române. Dle Profesor, faceți parte din elita istoriografiei românești contemporane. Conceptul de „Om Universal” în ce măsură mai este el perceput la adevărata lui dimensiune de către contemporaneitate?
Cornel Sigmirean: Domnul Ioan Bolovan, prietenul meu, a făcut aprecierile de mai sus despre mine la aniversarea a 65 de ani, când mi-a pregătit și un volum în care au semnat o sută de istorici din România, Republica Moldova, Ungaria, Italia, Anglia. Referitor la întrebarea dumneavoastră, legată de omul universal, eu văd doar omul devotat cauzei umanității, înscrisă în îndemnul lui Iisus, să îl iubim pe Dumnezeu și să ne iubim aproapele, adică, pe fiii lui Dumnezeu. Secretul fericirii! Suntem oameni supuși păcatului, dar idealul nostru este să credem în bine, în adevăr, într-o țară frumoasă și bună, să ne străduim să identificăm în istoria poporului român faptele care ne înalță, cum a fost triumful de la 1918, când românii au creat o țară mare și respectată, și multe, multe alte asemenea fapte. Aprecierile la adresa mea le-am simțit, uneori, că sunt prea generoase. Cred că totul a plecat de la subiectul meu de cercetare, istoria intelectualității, a acelor români care, într-o variantă sociologică, sunt oamenii care au urmat studii universitare. În 1990, am deveni cercetător și era normal să mă gândesc la un doctorat. Eu, la licență, m-am ocupat de viața culturală a studenților români din Imperiul austro-ungar, un subiect care mi-a rămas drag. În zilele, lunile când încercam să mă fixez asupra unui subiect, am văzut, pe masa directorului de atunci al Institutului, o invitație venită de la sociologul Viktor Karady, prin care ne propunea cercetarea populației școlare din fostul Imperiu dunărean. Atunci, l-am sunat pe profesorul Bocșan și i-am spus că vreau să cercetez biografia studenților români din Transilvania, care au studiat la universitățile din Europa, printr-o reconstituire prosopografică, în perioada 1867-1918. Eu credeam că voi identifica câteva sute de români. La sfârșitul a nouă ani de cercetări, după ce am văzut poate 300 de metri liniari de arhivă din țară și străinătate, înregistrată în 34 000 de fișe, am ajuns la 7 778 de tineri, înscriși la 84 de universități din Europa. A fost un efort pe care nu știu cum l-am dus la capăt, pentru că un medic, de exemplu Victor Babeș, a studiat la 3-4 universități. Cu el nu a fost greu, dar mi-a fost foarte dificil să-mi dau seama care din 200 de studenți cu numele Pop/Pap/Papp este una și aceeași persoană cu cea care a studiat la Cluj, Budapesta și Viena. Din punct de vedere metodologic, a fost deosebit de dificil să stabilesc, din imensa bază de date, care persoană este de naţionalitate română. Înaintea secolului al XIX-lea, în documentele şcolare, de cele mai multe ori nu era menţionată apartenenţa etnică, dimpotrivă, apare foarte frecvent expresia Hungarus sau Transylvanus, care se referă mai mult la ţara de origine. Datele din matricole nu sunt certe, cu excepţia cazurilor când în dreptul numelui se menţionează Valachus. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în matricole se menţionează limba maternă a studentului ; dar nici limba nu este un indicator absolut pentru naționalitatea unei persoane. Dar, totuși, limba mi-a facilitat stabilirea naţionalităţii studentului. Alte date, precum religia, numele de familie şi de botez, ocupaţia tatălui sau locul de naştere şi şcoala medie terminată anterior au reprezentat pentru mine informaţii suplimentare, necesare în stabilirea identităţii. Bineînţeles, nici în aceste cazuri nu se poate exclude posibilitatea unor greşeli, dar asumându-mi acest risc, cred că lista de nume publicată oferă o imagine reală despre peregrinarea academică a românilor din Ungaria şi Transilvania înainte de 1918. În prefața cărții Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă. Studenţi români la universităţi din Europa Centrală şi de Vest, apărută în anul 2000, istoricul Nicolae Bocșan, referindu-se la cercetările mele, spunea că „acestea depășesc eforturile unui om”. La apariția cărții, istoricul Pompiliu Teodor arăta că „această carte a depășit istoriografia tradițională, axată pe istoria-bătălie și pe istoria voevodală”. După 26 de ani de la publicarea cărții, recunosc că în timpul documentării și redactării ei am fost mânat de o dorință imensă pentru a-i convinge pe români că în istoria Transilvaniei, ei nu au fost doar un popor de țărani, că a existat o elită intelectuală, că a existat o nobilime care s-a aflat la vârful mișcării politice în secolele XVIII și XIX.
Magdalena Albu: Și cercetările continuă…
Cercetările pe tema intelectualității, începute în anii ’90, le-am continuat prin noi studii și cărți, dedicate intelectualității ecleziastice, ofițerilor, istoriei fundațiilor de burse, a rolului elitelor intelectuale în construcția națiunii și a statului național. De aproape șase ani am reluat cercetările la istoria intelectualității, într-o reconstituire cuprinsă între anii 1426-1919. O perioadă în care, prin propriile reconstituiri, sau prin cele realizate de istoricii din Ungaria, am identificat circa 12 000 de români care au urmat studii la universitățile din Europa Centrală și de Vest. M-am gândit la o enciclopedie a intelectualității, cu o scurtă prezentare a biografiei, dar este foarte greu de finalizat. Multe persoane înregistrate de mine nu figurează, cu excepția matricolelor, în nici un document, pur și simplu dispar din memoria istorică. Dar am date pentru circa 30% dintre ei, suficient pentru a putea radiografia profilul elitelor românești din diferite perioade istorice. Prin proiectul managerial al Institutului pentru perioada 2024-2027 am propus ca temă de cercetare Elita transilvană: de la Unire la Regimul comunist (1919-1947), concretizată într-o reconstituire a destinului elitelor transilvane din statul român.
În toamna anului 1918 românii au trăit un adevărat miracol, cu mențiunea că procesul de unire a fost unul intern, ca opțiune a elitei românești la ofertele de organizare a păcii și a spațiului central-european după război, în primul rând în baza principiilor wilsoniene. Mai târziu au apărut anumite reproșuri cu privire la procedura de unire a Transilvaniei cu Regatul român. Dar cu toate greșelile care s‑au putut înregistra, Unirea a fost legitimată prin voința națională, de tratatele internaționale și de peste o sută de ani de istorie. Discursurile critice ale liderilor ardeleni la adresa politicii centralizatoare a Bucureștiului nu au luat în considerare desfacerea Unirii, a voinței majorității populației românești din Transilvania la 1918. În România, unde se reuneau teritorii care au aparținut la trei arii de cultură și civilizație, elementele de unitate erau cu mult mai convingătoare, elitele din fostele provincii unite cu România s‑au integrat mult mai rapid decât lasă de înțeles o serie de declarații, formulate de pe poziții politicianiste.
Elitǎ și Națiune.
Magdalena Albu: ELITĂ ȘI NAȚIUNE. Fundația Gojdu (1871-2008), autori: Cornel Sigmirean, Aurel Pavel. Ați reconstituit întreg „dosarul Gojdu”, după cum ați mărturisit, cu doar câțiva ani în urmă. O datorie, credem, nu doar a cercetărorului profesionist, ci și o datorie de onoare față de memoria ilustrului avocat și mecena Emanuil Gojdu. Credeți că se va soluționa, vreodată, acest dosar și, dacă da, în ce mod, vor putea viitoarele generații de diplomați să ducă la bun sfârșit demersul la care, cândva, a pus umărul și diplomatul Nicolae Titulescu?
Cornel Sigmirean: Într-adevăr, la 28 aprilie 1930, la Paris, în climatul politic creat de Conferinţa de la Haga, din august 1929, care a reeşalonat reparaţiile de război, s-a semnat Acordul dintre România şi Ungaria, referitor la Fundația „Gojdu”. Acordul a fost semnat de Nicolae Titulescu, din partea guvernului român, şi de baronul Korányi Frigyes, din partea guvernului maghiar. Prin noul acord, Guvernul maghiar se angaja să înceapă negocieri directe cu Guvernul român, cel mai târziu în timp de o lună de la punerea lui în vigoare. În cazul că negocierile nu ar ajunge în termen de şase luni la o înțelegere definitivă, fiecare dintre cele două guverne va avea dreptul de a se adresa, prin cerere, Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, aceasta urmând să stabilească, sub formă de regulament definitiv, afacerile ce interesau. Din păcate, Acordul final s-a semnat doar la 27 octombrie 1937, cu toate că, la Ministerul de Externe, România a avut poate pe unul din cei mai străluciți diplomați, pe N. Titulescu. Dar, Camera Inferioară a Parlamentului Maghiar a ratificat Acordul doar la 14 februarie 1940, iar Camera Superioară, la 4 aprilie 1940. Astfel, statul maghiar a recunoscut ca proprietate a Fundației „Gojdu” de la Sibiu averea aflată la Budapesta. La 20 iunie s-a procedat la schimbul instrumentelor de ratificare a Acordului româno-ungar. Acordul, conform art. 5, intra în vigoare la 15 zile de la schimbul actelor de ratificare, deci, la 6 iulie 1940. Dar evenimentele externe, produse de Dictatul de Viena din 30 august 1940, au întrerupt procesul firesc de preluare a averii de la Budapesta. Așa cum se știe, „dosarul ” Gojdu s-a redechis la mijlocul anilor ’90. Statul român, cu o diplomație tânără, a făcut eforturi importante pentru recuperarea proprietății Fundației „Gojdu”. Cu toate că România nu avea situația privilegiată din perioada interbelică, s-au obținut multe oportunități pentru salvarea memoriei lui Gojdu, din păcate, nefinalizate, din cauza, cred, a lipsei de pragmatism din partea guvernelor României. Azi, am sentimentul că s-a pus punct unui capitol de istorie, că este foarte greu să se redeschidă „dosarul” Gojdu.
Magdalena Albu: Realizați un portret edificator al marelui român Gojdu, de bursele căruia au beneficiat nenumărați tineri, unii dintre ei devenind personalități de anvergură internațională ale României, precum pionierul aviației mondiale – Traian Vuia, lingvistul Sextil Pușcariu, istoricul Constantin Daicoviciu, poetul Octavian Goga, medicul Victor Babeș, teologul Dumitru Stăniloae și atâția alții!…
Cornel Sigmirean: Emanuil Gojdu era dintr-o familie de aromâni. După studii la Oradea, Pesta și Bratislava, s-a stabilit în orașul de pe Dunăre, unde a devenit unul dintre cei mari avocați din timpul său. Bun administrator, a adunat o avere apreciabilă. Prin prestigiu și avere, s-a bucurat de aprecierea contemporanilor, fiind ales membru al Casei Magnaților din Pesta. Cu toate că a trăit în societatea maghiară, Gojdu s-a simțit legat de națiunea română, rămânând celebre cuvintele sale: Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea că m-a făcut român.Expresie a sentimentelor sale față de națiune, față de cultura națională a fost Fundația „Gojdu”, care, prin bursele acordate, a finanțat la studii 1 628 elevi și studenți, viitori poeți, scriitori, istorici, medici, universitari, senatori, deputați, miniștri și prim-miniștri, 19 dintre ei devenind membri ai Academiei Române. Prin educație, prin școală, Fundația „Gojdu” a creat, în comunitatea ortodoxă din Transilvania și Banat, o nouă aristocrație, o aristocrație de merit, specifică societății moderne, atașată interesului național.
Enciclopedia elitelor
Magdalena Albu: „Toate lucrurile pe care le-am obținut în viață sunt rezultatul destinului, asta e clar”, mărturisiți aproape sentențios. Ce anume a uitat destinul să vă dăruiască, după o viață de realizări exemplare în slujba istoriografiei românești?
Cornel Sigmirean: Destinul a fost atât de generos cu mine, încât nu știu ce i-aș mai putea cere. Acum 50 de ani, student la Cluj, nu credeam, nu visam că la împlinirea vârstei de 70 de ani o sa am 11 cărți de autor, 47 de volume semnate ca editor sau coordonator, 211 de studii, din care 30 publicate în volume sau reviste din străinătate, 370 de conferințe în țară și străinătate și multe articole, recenzii, prefețe etc. Dar, totuși, am nevoie de Cel de Sus să pot încheia Enciclopedia elitelor.
Magdalena Albu: În volumul „Lumini perene”, apărut în anul 1989, eminentul om de cultură și comparatist de talie europeană Edgar Papu vorbea, la un moment dat, despre „miracolul” generației Labiș, în următorii termeni: „Este vorba de un fenomen poate unic în literatura și cultura românească”, amintindu-i și pe câțiva dintre exponenții acesteia: Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Al. Oprea, Al. Ivasiuc, Pompiliu Marcea… „Componenții ei au deschis pe atunci ochii minții într-un cvasipustiu, scria Papu. S-au văzut fără cărți, fără maeștri, fără perspectivele indicatoare ale adevăratei lor meniri.” În cazul generației Dvs. de istorici, cum au stat lucrurile?
Cornel Sigmirean: Cred că aparțin unei generații de excepție, afirmată după 1989, într-o perioadă când aproape totul ni s-a părut permis. Au fost anii când istoriografia română a reluat legăturile cu istoriografia occidentală, prin cărțile traduse la noi, prin bursele acordate pentru studii în Vest, prin teze de doctorat susținute afară, inclusiv, în SUA și Canada, prin subiectele de cercetare; chiar în cazul cercetării elitelor. Așa cum știm, instaurarea regimului comunist în România a estompat cercetările privind istoria elitelor românești, preceptele ideologice bine cunoscute ale rolului maselor în istorie și ale luptei de clasă au avut drept consecință minimalizarea și falsificarea rolului istoric al elitelor. În pofida unor contribuții notabile din deceniile VIII-IX, istoria elitelor a rămas una dintre marile datorii ale istoriografiei noastre. Astăzi, în schimb, dacă scriu cuvântul elită o să văd pe Google zeci de cărți pe această temă.
Azi, după 36 de ani de la căderea comunismului, se afirmă o nouă generație, eliberată de anumite inhibiții, mult mai tranșantă, cu mult mai multe subiecte dedicate marilor drame ale umanității, cu analize punctuale asupra unor opțiuni ideologice și politice, dar și cu o interogare tot mai mare asupra subiectelor identitare.
Magdalena Albu: Dle Profesor, într-o ipotetică întâlnire de o zi mai lungă decât veacul, la ora actuală, cu Șincai și cu Gojdu, ce anume le-ați împărtăși? Sau necuvintele tăcerii ar înlocui, brusc, poezia ochiului care plânge, ca să nu ne fie dezamăgiți, pentru eternitate, strămoșii, parafrazând versurile lui Nichita?
Cornel Sigmirean: Le-aș spune că au fost niște vizionari. Șincai și generația lui, Petru Maior, Samuil Micu, Ioan Budai-Deleanu au creat, prin opera lor, fundamentele națiunii moderne, cea mai puternică idee politică din ultimii 200 de ani. Oamenii s-au ridicat pe culmile nobile, au contribuit la măreția progresului umanității în numele statului-națiune. Emanuil Gojdu, un om al secolului al XIX-lea, a realizat că școala a devenit o prioritate pentru români, ca, de altfel, și pentru slovaci, unguri, sârbi, croați, bulgari, greci etc., a realizat, cum spunea Virgil Nemoianu, referindu-se la etosul instruirii, „fericita reconciliere între voinţa şi năzuinţele individului, pe de o parte, şi nevoile societăţii, pe de altă parte”.
Magdalena Albu: Dle Profesor Sigmirean, vă mulțumesc frumos pentru acest dialog unic pentru Istorie!
A consemnat scriitoarea Magdalena Albu
Zi de Zi mulțumeşte doamnei Magdalena Albu pentru acceptul de a prelua acest interviu cu profesorul Cornel Sigmirean.
…..
Prefață la cartea “Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă. Studenți români la universități din Europa Centrală și de Vest”
Istoria elitelor a devenit un domeniu distinct în cercetarea istorică din ultimul deceniu. Lucrarea lui Cornel Sigmirean se integrează programului cristalizat la Cluj-Napoca pentru secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, preocupat să pună în valoare structura intelectualității românești, respectiv formarea acesteia în școlile medii și superioare. Cartea s-a concentrat asupra formării intelectualității românești din Transilvania în epoca dualismului, respectiv asupra studenților români care au frecventat învățământul superior din Ungaria. Cercetarea lui Cornel Sigmirean vizează nivelul ultim al instrucției la românii din Transilvania, traseele intelectuale și interesul societății românești pentru acest nivel de instruire. Tema în sine este una esențială pentru înțelegerea evoluției societății românești din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în tranziția sa spre modernitate…
Cornel Sigmirean și-a asumat riscurile unei cercetări dificile, de mari dimensiuni, proprie poate unei munci de echipă, ce presupune deopotrivă o dimensiune statistică, o analiză istorică și sociologică a formării și structurării intelectualității românești. A reușit să identifice universitățile din Ungaria frecventate de studenții români, facultățile pentru care au optat și a reconstituit dinamica interesului românilor pentru anumite specializări universitare, precum și prioritățile socio-profesionale ale comunității românești. O face pe baza unui material documentar vast, copleșitor în cele mai multe cazuri, descoperit în numeroase arhive și biblioteci din România și Ungaria…
Cornel Sigmirean a elaborat o metodă proprie de cercetare, inventariind individual fiecare student. A realizat o fișă cât mai completă a studentului, pe baza datelor obținute din variatele surse avute la dispoziție. Cornel Sigmirean a identificat 7.778 de studenți români, dintre care 6.562 au frecventat o facultate, iar 1.216 două sau mai multe facultăți. De asemenea, 1.418 au susținut cel puțin un doctorat la peste 78 de universități sau academii din Transilvania, Ungaria, Austria, parțial din Germania și la universități din țările latine. Intelectualitatea românească din Transilvania de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost produsul culturii și civilizației din Europa Centrală…
O contribuție deosebită a cărții o constituie analiza originii sociale a studenților români. În ordinea stabilită de autor, pentru instrucția superioară au optat reprezentanții lumii bisericii, țăranii, lumea școlii, funcționarii și profesiiunile libere. Surpriza o constituie ponderea mare a fiilor de țărani care au urmat o carieră intelectuală (25,93%), procent semnificativ pentru interesul țăranilor români de a-și depăși propria condiție socială. Autorul a demonstrat convingător că la originea intelectualității române ardelene au stat preoții, învățătorii și țăranii.
Istoricul Nicolae Bocșan
Galerie foto:
(Eveniment aniversar organizat la Cluj Napoca)
(Eveniment aniversar organizat la Cluj Napoca)
(Eveniment aniversar organizat la Cluj Napoca)
Post-ul SIGMIREAN 70: ”Toate lucrurile pe care le-am obținut în viață sunt rezultatul destinului!” apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.
