Noua lege a salarizării din sectorul public a intrat în linie dreaptă, fiind negociată în aceste zile la nivel politic și instituțional, inclusiv sub medierea Președinției, adoptarea sa devenind o miză majoră a guvernării. Este evident că sistemul actual are nevoie de o reașezare. România vede de ani buni dezechilibre, privilegii greu de apărat și discrepanțe care sfidează bunul-simț. Dar exact de aceea noua lege nu poate fi concepută ca un instrument de pedepsire colectivă a bugetarilor, ca și cum toți ar fi vinovați pentru disfuncțiile statului sau pentru deficitul public. O reformă serioasă nu începe cu stigmatizare. Începe cu diagnosticul corect. Guvernul are obligația să echilibreze realitatea de azi, nu să o răstoarne brutal. Dacă proiectul merge, așa cum s-a discutat public, pe decuplarea grilelor de salariul minim și pe introducerea unui nou indice de referință stabilit anual, noul mecanism trebuie să producă ordine, predictibilitate și corectitudine, nu nesiguranță suplimentară pentru sute de mii de oameni. Ministrul Muncii a spus clar că viitoarele creșteri ar urma să fie legate de creșterea economică, inflație și anvelopa bugetară. Asta poate fi rațional pe hârtie, dar, în practică, trebuie să țină cont și de traiul real al celor care muncesc în sistemul public.
Aici este punctul pe care Guvernul nu are voie să îl rateze: legea trebuie să țină cont de nevoile angajaților și de așteptările categoriilor profesionale vizate. Nu poți cere unor oameni pe care ani la rând i-ai ținut în zone salariale modeste că trebuie să suporte factura dezechilibrelor bugetare. În ianuarie 2026, aparatul public număra aproximativ 1,28 milioane de posturi ocupate, iar dezbaterea despre salarizare privește o masă uriașă de oameni, nu o nișă îngustă de funcționari privilegiați. Mai ales categoriile neglijate trebuie privite cu seriozitate. Profesorii sunt exemplul cel mai la îndemână. Sistemul a arătat deja cât de ușor poate produce nedreptăți atunci când corecțiile bugetare sunt făcute… în grabă. În toamna lui 2025, plata cu ora a profesorilor a fost afectată sever, după schimbarea formulei de calcul, iar efectele au produs tensiuni puternice în educație. Dacă noua lege a salarizării vine doar să taie, să plafoneze sau să mute contabil niște sume fără să repare asemenea nedreptăți, atunci ea nu va fi o reformă, ci doar o nouă sursă de frustrare. Sigur că anumite situații aberante trebuie eliminate. Nimeni nu poate apăra la nesfârșit sporuri absurde, ierarhii răsturnate sau venituri disproporționate în raport cu responsabilitatea reală. Chiar spațiul public a fost plin de discuții despre revizuirea sporurilor, despre posibila limitare a unor indemnizații și despre reașezarea grilelor salariale. Dar tocmai aici stă obligația de finețe a Guvernului: să taie unde există exces, fără să lovească acolo unde statul a cultivat prea mult timp subfinanțarea.
Strategia fiscal-bugetară pentru 2026-2028 arată deja presiunea consolidării, iar Guvernul a vorbit inclusiv despre reducerea cheltuielilor de personal cu 10% ca alternativă de ajustare. În acest context, tentația de a transforma legea salarizării într-un vehicul de austeritate mascată este reală. Tocmai de aceea ea trebuie respinsă. Eu cred că România are nevoie de o lege a salarizării care să facă ordine, dar și dreptate. O lege care să elimine excesele, dar să repare neglijențele. O lege care să înțeleagă că nu toți bugetarii sunt egali nici în privilegii, nici în vulnerabilitate. Și, mai ales, o lege care să nu pornească de la ideea toxică potrivit căreia salariatul din sistemul public este, prin definiție, un cost care trebuie strivit. Căci realitate este că statul român ar funcționa infinit mai prost fără acei oameni pe care, prea des, îi invocă doar când are nevoie de sacrificii.
Alin Stoica – deputat al Ligii Albanezilor din România
The post Alin Stoica: Legea salarizării nu trebuie să fie o pedeapsă pentru bugetari appeared first on Indiscret in Oltenia.
