Astăzi, mai mult decât oricând, simt că nu scriu doar despre un titlu câștigat. Scriu despre o rană care, pentru prima dată după 35 de ani, a început să se închidă. Universitatea Craiova a devenit campioana României după victoria cu 5-0 în fața lui U Cluj, iar titlul s-a întors în Bănie după o așteptare care, pentru un suporter adevărat, a părut uneori o viață întreagă. Pentru alții poate că este doar un trofeu. Pentru mine însă, la fel ca pentru mulți alții care au crescut cu Știința în sânge, este mult mai mult. Este revanșa unor ani în care am fost obligați să înghițim umilințe, trădări, prăbușiri și tăceri apăsătoare. Este răsplata unei iubiri care nu s-a rupt nici când totul în jur părea făcut să o distrugă.
Am suferit când Gigi Nețoiu a mutilat echipa și a mutat, mișelește, trei sferturi din lot la rivala de moarte – Dinamo. Pentru un copil sau pentru un tânăr crescut cu Universitatea în suflet, acela nu a fost doar un transfer în masă. A fost sentimentul că cineva a intrat brutal într-o casă și a smuls din ea tot ce avea mai viu. A fost una dintre primele mari lecții despre cât de crud poate fi fotbalul când ajunge pe mâna celor care nu înțeleg ce înseamnă, de fapt, un club pentru un oraș.
Am suferit când echipa a retrogradat cu Dinel Staicu la cârmă. Nu a fost doar o cădere sportivă. A fost o prăbușire morală, un sentiment de neputință, de ruină, de abandon. Craiova se uita la propria ei durere și nu putea face nimic. Iar pentru noi, cei din tribună sau din fața televizoarelor, neputința aceea a fost poate mai grea decât orice înfrângere.
Am suferit și mai rău când ambiția unui personaj bolnav a lăsat orașul fără echipa de suflet. Cred că aceea a fost, pentru mulți dintre noi, cea mai neagră perioadă. Să vezi Craiova fără Universitatea era ca și cum ai vedea un oraș rămas fără nume. Parcă dispăruse ceva din aer, din stradă. Bănia nu mai era la fel. Nu era doar absența unei echipe. Era o mutilare a unei identități.
Și totuși, chiar și atunci, undeva adânc, am continuat să sper. Am sperat când Universitatea, precum pasărea Phoenix, a renăscut din propria cenușă. Am sperat când am început din nou să ne adunăm, să credem, să suferim iar, să visăm iar. Poate mai obosiți, poate mai greu de convins. Dar am sperat. Pentru că unele iubiri nu mor nici când sunt călcate în picioare. Se ascund, ard mocnit, apoi se ridică din nou.
Iar acum, după atâția ani de suferință și speranță, de fericiri scurte și dezamăgiri lungi, gustul victoriei este cu atât mai dulce. Nu știu dacă există cuvinte suficiente pentru noaptea trecută. Știu doar că ea nu aparține doar jucătorilor, antrenorilor sau celor din conducere. Ea aparține și celor care au rămas. Celor care au înjurat printre dinți și tot s-au întors pe stadion. Celor care au plâns după meciuri pierdute și au venit iar. Celor care au fost luați în râs, amânați, mințiți și tot n-au renunțat.
Titlul acesta nu a șters trecutul. Dar l-a luminat. Nu a făcut să dispară anii de durere. Dar le-a dat, în sfârșit, un sens. Toate acele căderi, toate acele răni, toate acele așteptări apăsătoare par astăzi parte dintr-un drum care trebuia dus până la capăt, pentru ca bucuria să fie deplină, totală, aproape imposibil de dus în piept. Pentru că da, după 35 de ani, Craiova nu doar că a câștigat un campionat. Craiova și-a recâștigat o parte din suflet. Iar pentru un suporter care a suferit atâta, poate că asta este mai important decât orice cupă ridicată spre cer. Astăzi, în sfârșit, putem spune fără să ne tremure vocea: a meritat să rămânem. A meritat să credem. A meritat să iubim până la capăt.
The post Titlul care vindecă 35 de ani de suferință alb-albastră appeared first on Indiscret in Oltenia.
