În căutarea timpului pierdut (XXXIV)

Când în august
1944 ruşii au ajuns la Ghidigeni, ţiganii din mahalaua Veneţia au intrat în palatul Chrissoveloni şi s-au pus pe furat. Au furat toată mobila, doar un leagăn de copil
au lăsat şi au dus-o în cocioabele lor. La cociobe aveau uşile mici ca să nu iasă căldura, aşa că au dărâmat pereţii să vâre mobila. După
ce a trecut frontul şi s-a reinstaurat autoritatea statului român, ţiganii au
trebuit să restituie mobila şi pentru asta au dărâmat iarăşi pereţii. S-au răzbunat în vara lui 1948,  când au profanat cavoul
familiei Chrissoveloni aflat în pădure, pe o colină artificială,
lângă râul Bârlad. Au spart mormintele din marmură de Carrara, au aruncat osemintele prin pădure, dar mai întâi au furat bijuteriile şi ceasurile de la cadavre. Erau ceasuri elveţiene care funcţionau fără
să fie întoarse şapte ani! Tot în august 1944 pe valea
râului Pereschiv, lângă satul Bâcleşti, nemţii şi ruşii s-au luptat corp la
corp, la baionetă. Un neamţ scăpat de măcel, s-a ascuns pe câmp într-o
grămadă de cioate, dar a avut ghinion, nişte ţigănci l-au găsit şi l-au omorât cu sapele. Dacă în 1944 ţiganii erau aliaţi cu ruşii, după 1990 încep ofensiva contra României încurajaţi din Apus. Îşi iau
numele de romi, aşa încât România să apară în ochii străinilor ca Ţara
Ţiganilor. Etnonimul rom este impus numai nouă. Ruşii zic ţâgan, spaniolii
gitan, englezii gypsy. În România ţiganii au rege şi împărat ceea ce nu
deranjază guvernul. Regele şi împăratul ţiganilor sunt invenţii postrevoluţionare.
Ei au în fruntea şatrelor bulibaşi şi rareori s-a auzit că ar avea voievozi peste mai multe sălaşe. În 1970 un autointitulat voievod al ţiganilor din Europa locuia la Bruxelles.
Scriitorul ungur Mor Jokai de Asva are un roman intitulat ”Voievodul
Ţiganilor” şi care a inspirat libretul operetei
omonime compusă de Johann Straus-Fiul. În martie 1997 ţiganii proclamă  mahalaua Meteor din Târgu
Jiu, pe 3.000 de hectare, stat independent. Abia după o interpelare în
Senat, câteva zile mai târziu, jandarmii intervin în mahalaua
rebelă, dar ţiganii din Meteor n-au renunţat nici acum la
ideea independeţei! Unele cercuri din Occident vor să rupă Oltenia de România
ca să facă un stat ţigănesc. Cei
care “în glumă” dădeau paşapoarte de oltean la trecerea
peste Olt, ca şi unele apropouri din presă, obişnuiau publicul cu ideea secesiunii. Pe altă parte în anii 1980 unele grupări străine voiau să rămână din România doar Ţara Românească- Muntenia şi Oltenia. Ca măsură, Bucureştiul vrând să arate românitatea celorlalte provincii,
folosea oficial numai sintagmele Ţara Românească a Moldovei, Ţara
Românească a Transilvaniei şi Ţara Românească a Dobrogei. În 1942 Ion Antonescu a vrut un cămin naţional ţigănesc pe malul fluviului
Bug în Transnistria. Ţiganii incapabili să se organizeze,
fug înapoi. Lămuritor este romanul “Şatra” a lui Zaharia Stancu. Legat de
ţigani este şi unicul experiment comunist din spaţiul românesc. Autorul este Teodor Diamant care
înfiinţează în 1835 la Scăieni, Prahova, pe moşia boierului Manolache
Bălăceanu, străbunicul savantului Constantin Bălăceanu Stolnici, o colonie
egalitariană cu ţigani dezrobiţi. Ţiganii urmau să muncească câmpul şi să plătească chirie lui Bălăceanu. Moşia era ipotecată. Bălăceanu nu plătise datoriile şi cei mai rău,
sublocotenent fiind în oastea Ţării Româneşti, a complotat cu alţi ofiţeri contra domnitorului. În vara lui 1836 este arestat. La 31
decembrie 1836 prin hotărâre judecătorească moşia este executată silit. Noul
proprietar cere ţiganilor să plece. Ţiganii refuză, aşa că
vin dorobanţii. Urmează o încăierare cu militarii, dar tiganii sunt înfrânţi şi
alungaţi. Diamant plănuieşte înfiinţarea altui
falanster cu ţigani pe moşia boierului Costachi Conachi, poet şi om de cultură,
la Ţigăneşti, judeţul Tecuci, dar nu a împlinit proiectul. Diamant moare de tuberculoză în 1841. Experimentul
comunist este evocat în cartea lui Teodor Diamant, “Scrieri economice” şi în “Falansterul
de la Scăieni”, lucrarea lui I.Cojocaru şi Z. Ornea. Comuniştii s-au sprijinit
nu numai pe ţigani, ci şi pe români ca
Romulus Zăroni, ministrul agriculturii şi domeniilor în guvernul Groza.
Corneliu Coposu scria că Zăroni era un gospodar din judeţul Hunedoara,
absolvise o şcoală postliceală agricolă în Germania şi avea
acasă în satul Nădaştia de Sus o bibliotecă impresionantă. Zăroni era comunist
convins, a divorţat de soţie în 1949 pentru că ea nu voia colectivizarea, dar mai
ales era mare necioplit. Se spune că la o şedinţă de guvern, Petru Groza deranjat
de mirosul urât din sală, se uită bănuitor la ministrul agriculturii şi-i zice: “Zăroni ţi-ai schimbat ciorapii?”, “Nu domnule prim
mistru”, răspunde cel interpelat. “Du-te şi-i schimbă, apoi te întorci la
şedinţă” dă ordin Groza. După un timp Zăroni
revine. Un miros pestilenţial inundă sala. “Zaroni, ţi-ai schimbat ciorapii?” întreabă exasperat Groza. “Da domnule
prim ministru”, zice Zaroni. “Uitaţi-i pe cei vechi!” şi-i scoate din buzunarul
de la haină. Păstorel Teodoreanu a dedicat lui Zăroni o epigramă usturătoare:
”Caligula imperator/a făcut calul senator/ Pentru Groza mai sinistru/ a făcut boul
ministru”. Satira lui Păstorel nu ierta. Într-o zi călătorea cu trenul şi
stătea în compartiment lângă o doamnă nu chiar frumoasă.
Păstorel iubea vinul, are o carte: “Tratat despre vinuri, coniacuri şi tehnica
degustării”. Cum era “făcut” se uită la femeie şi-i zice: “Urât-o”!. “Beţivule”,
răspunde doamna. “Urât-o”! zice iarăşi, “Beţivule”, vine răspunsul. “Mie îmi
trece, ţie nu-ţi mai trece”, pune Păstorel punct discuţiei şi adoarme. Povestea bunica Amalia Ivas
că în august 1917, pe atunci era copilă acasă în Bâcleşti la părinţii ei, se auzeau tunurile tocmai de la Mărăşeşti,
de la zeci de kilometri. Geamurile tremurau de la explozii. Acolo luptau
bunicii noştri care au făcut România Mare. Ţăranii din Bâcleşti citiseră la ziar că ţarul Rusiei a fost detronat. Se minunau „măi, să-l dea jos pe împărat?”. „Vor
veni vremuri cumplite” ziceau şi aşa a fost. A venit
comunismul. Una din racilele comunismului
este obedienţa de care azi suferă mulţi români. Cu ani în urmă patronii turci ai unei societăţii bârlădene invită primarul urbei să facă o
vizită în Turcia. Edilul a mers cu mai mulţi consilieri locali. Acolo s-au
ospătat cu berbeci la proţap, cadânele le-au dansat din buric, au primit haine
din piele cadou. La întoarcere demnitarii propun
în şedinţa consiliului municipal ca steagul Turciei să fie arborat la intrarea
în oraş! Noroc de distinsul doctor Aurel Ionescu Moţet, consilier local, om de vârstă venerabilă, educat în vremea când românismul nu era vorbă goală. “Bârladul nu a fost şi nici nu va fi vreodată raia turcească”, a spus domnul doctor. Mulţumită domniei sale aberanta propunere a fost respinsă.
Într-o zi de 10 mai am văzut la balconul
domnului doctor un steag al României, mic, pus discret printre ghivecele cu
flori. Doctorul Moţet era singurul bârlădean care-şi amintea de 10 mai, zi naţională până în 1947,
ziua în care Carol I a promulgat în 1877 legea independenţei. Ziua în care
România a devenit independentă! În noiembrie 1918 ucrainenii
voiau ca satele lor din Bucovina
să formeze cantoane
independente, care să se unească apoi cu un ipotetic regat al
Ucrainei. S-au dedat la violenţe în
Cernăuţi vrând să intimideze pe români, numai că românii de atunci, oameni dintr-o bucată, îi cuminţesc şi unesc întreaga Bucovină cu România pe 28 noiembrie 1918. Oare
generaţia noastră era în stare? În golful Musura al Mării Negre s-a format din aluviuni Insula K, lungă de şapte kilometri
şi lată de 80 de metri. Ucraina şi-a însuşit partea aflată în apele ei, adică
5,5 kilometri din lungimea insulei, restul a rămas României. După ce România a
câştigat procesul de la Haga din 2009 privind platoul Mării Negre, Insula K este înconjurată numai de apele româneşti, deci este
toată a României, numai că n-am îndrăznit nici după nouă ani să îndepărtăm de
pe insulă bornele de frontieră ucrainene. În 2018 localităţi
din Basarabia, 103 la număr, s-au unit simbolic cu România. Gestul n-a
interesat pe politicienii dâmboviţeni şi nici n-a fost amintit pe 1 Decembrie,
la Centenar! Măcar să învăţăm lecţia pe care ne-o dau
fraţii din Istria, istroromânii! Peninsula Istria,
scăldată de Adriatica, aparţine Croaţiei. Zagrebul a invitat minorităţile
din Istria: istroromâni, italieni, germani,
sloveni să aleagă fiecare un consiliu naţional care să le reprezinte în faţa guvernului croat. Cei opt mii de istroromâni care mai sunt, au refuzat pe motiv că ei sunt băştinaşii, deci stăpânii Istriei, guvernul croat nu-i interesează. Poziţia istroromânilor echivalează cu o declaraţie de independeţă! Marian Rotaru