,,Prezentul, trecutul și viitorul îmbracă timpul, uneori în strai glorios, alteori în cămașă de forță. Veșmintele timpului nu trebuie spălate, nici cusute, nici înlocuite, ci lăsate să cadă…”. Sunt enunțuri care mi-au rămas imprimate în memorie, citite de pe undeva, de prin ziarele mele culturale.
Timpul este (acum) prietenul meu cel mai bun.
Cu toate că în tinerețe aveam o prietenie superficială cu el, acum la treizeci și opt de ani, acest companion tăcut este confidentul meu cel mai bun, este cel căruia îi dedic momentele mele de fericire, este amicul care mă ascultă, nu îmi cere explicații, nu mă ceartă, nu are așteptări. Ceea ce el are din belșug este înțelepciunea, depinde de mine dacă știu să descifrez limbajul înțelept al timpului.
Vechiul meu prieten a fost alături de mine, în cele mai frumoase dar și cele mai grele experiențe de viață sau în cele mai bune ipostaze ale mele ori în cele mai rele. Când ești tânăr timpul este sclavul tău, apoi odată cu trecerea lui… rolurile se inversează, tu devii sclavul lui iar el, stăpânul tău.
Martorul vieții mele poartă cele mai frumoase amintiri. De aceea îl iubesc și îl prețuiesc. Am realizat că el atribuie dragostei un caracter inepuizabil. Dragostea – nu contează dacă este din trecut sau din prezent – ea rămâne acolo, mă face să (re)trăiesc momente de fericire, care revin sub forma unor valuri în corp și apoi se transformă în amintiri. Darurile timpului sunt amintirile.
Când și cum recunoaștem valoarea timpului? V-ați pus vreodată această întrebare?
Eu recunosc valoarea timpului atunci când iubesc. Acele clipe scurte care mă fac fericită, acele senzații pe care le consider unice, acel sentiment că inima mea suferă o nouă deplasare gravitațională. Valoarea unui moment este atunci când intimitatea reală între doi oameni care se iubesc devine ca o compoziție muzicală, un flux continuu, în care fiecare atingere se contopește cu următoarea iar granițele dintre individualitățile trupurilor se estompează fără a se pierde. Atunci când te lași în mâinile iubirii, accepți că devii parte dintr-un arpeggio și fiecare vulnerabilitate adusă la suprafață formează o armonie. Și ce armonie!
Pe de altă parte, citindu-l pe Jim Fergus în cartea ,,Amintirea dragostei” am înțeles faptul că dragostea pe care o simți dar nu se împlinește este cea mai bună dintre toate, pentru că trăiește în continuare ca un vis, nu moare niciodată, nu aduce dezamăgire niciodată. Acea dragoste care nu face risipă de vorbe. Tăcerea este tărâmul fertil în care dorul crește și amintirea își face lăcaș în inima ta.
În continuare, următorul gând mă duce la (re)împăcarea cu trecutul. Cum ne îndeletnicim cu trecutul fără să punem ordine în el? Este o misiune grea. De câte ori nu am lăsat în urmă conversații neterminate? Câte povești au rămas netrăite, câte prietenii diluate, câte experiențe uitate, rămase fără substanță? Câte dezamagiri s-au așternut pe chip și au lăsat cicatrici sufletești?
Cu toate acestea, oamenii care fac parte din viața noastră și cei care pleacă (voluntar) sau nu, lasă părți din ei în noi.
Prin urmare, frumusețea timpului am văzut-o atunci când m-am maturizat, perioada maturității este perioada recunoștinței. Atunci când înțelegi lumina vieții, adică recunoștința, poți înțelege adevărul vieții, poți vedea în oameni esența lor sau goliciunea lor. Când înțelegi viața, înțelegi știința. Când înțelegi știința nu cauți vânzători de sens, vânzători de iluzii, ci cauți oamenii potriviți, oamenii aceia care nu sunt sterili spirituali, aceia care nu trăiesc într-o carcasă vidă, cauți persoane alături de care să poți împărtăși adevărul. În absența adevărului conștiința noastră adoarme.
… mulți au adormit deja.
O zi fără citit este o zi pierdută!
Prof. Carla PĂDUREAN
Post-ul Educație cu vocație. Cel mai vechi prieten – timpul apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.
