Wésselenyi Miklos, părintele „maghiarismului”

Chiar dacă vorbeau, ca urmare a deznaţionalizării prin biserică şi legislaţia medievală, ungureşte şi, din ce în ce mai puţin, „între ei”, vechea lor limbă avară, secuii erau consideraţi, aşadar, încă un grup etnic aparte de unguri.

În majoritatea statisticilor vremii însă, care aveau la bază religia declarată, ungurii şi secuii erau consemnaţi la un loc, deoarece erau adepţii aceloraşi biserici.

Astfel, în lucrarea ”Transilvania şi locuitorii săi”, publicată la Paris în 1845, în scop propagandistic, utilizând ”Tabloul întocmit în funcţie de religie (1837)” Attila de Gerando (Gerendy) înregistra: ortodocşi 565.377 locuitori, ”uniţi” – 567.503, romano-catolici – 214.085, calvinişti – 265.953, lutherani – 210.571 şi unitarieni – 46.813.

După acest tablou – recomanda el – s-ar putea întocmi un altul, pe naţiuni, căci românii sunt toţi de rit grec, «greco-catolici» sau «greco-neuniţi» Saşii sunt lutherani (ca şi un oarecare număr de unguri din districtul Braşovului), Ungurii şi Secuii sunt catolici, calvinişti şi unitarieni”, ceea ce ar da un număr de 1.132.980 de români faţă de 526.851 secui şi unguri la un loc, cu toate exagerările în defavoarea românilor.

Cu toate acestea ei, ca populaţie băştinaşă şi majoritară, se situau în afara legii, fapt considerat normal de părintele „maghiarismului”, noua doctrină deznaţionalizatoare ungurească, Wésselenyi Miklos.

Definind termenul de „maghiar” ca „ungurizatul”, el explică în preajma revoluţiei de la 1848 că în Transilvania „«poporul» maghiar se confundă, în fapt, cu nobilimea ungurească, în timp ce, dimpotrivă, masele lipsite de drepturi sociale şi politice reprezintă un adevărat popor”.

Concluzia se impunea de la sine: dacă eşti secui de rând sau român şi vrei să ai drepturi sociale şi politice, să fii liber, te faci „maghiar”, adică ungur!

În lucrarea „Asupra prejudecăţilor” (1833), adevărata Biblie a viitorului stat dualist, Wésselenyi Miklos găsea „nu numai just, dar, de asemenea, foarte necesar ca poporul de jos (români şi secui de rând -n.n.) să nu se bucure de drepturi naţionale şi de reprezentare decât dacă devine cu adevărat maghiar, dacă se afundă în naţiunea de drepturi de care vrea să beneficieze, dacă prin limbă şi obiceiuri se identifică acesteia.

Aceasta nu este o metodă de discriminare sau de constrângere (????!!-n.n.). Pentru o atât de magnifică recompensă (???!! -n.n.) preţul nu rezidă decât în învăţarea unei limbi, ceea ce nu depăşeşte forţele nimănui.

Astfel, cei care, în prezent nu vorbesc ungureşte sau nu sunt unguri, pe măsură ce se vor maghiariza, vor dobândi, de asemenea, puţin câte puţin, drepturi naţionale”! Evident, în noua calitate de ”maghiari”.

Cu o sinceritate brutală, vădind un ascuţit simţ al Istoriei, părintele „maghiarismului” adică al ungurizării sub stindardul „maghiarizării”, îi scria, în 1846, lui Lájos Kossuth:

Noi nu trebuie să uităm că naţionalitatea noastră există astăzi prin această nobilime. Pe toate scările de valori şi de motive, nobilimea noastră are destule defecte şi nu puţine păcate.

Dacă prin degradarea miilor de nobili, numărul lor va deveni nesemnificativ, majoritatea celor care, prin milioane (de indivizi -n.n.), le vor lua locul, nu vor fi unguri. Ar fi o situatie cu totul anormală şi o absurditate din punct de vedere matematic ca un număr mai redus să «poată conta» mai mult decât un număr mai mare.

Absurditatea de a pune naţionalitatea şi limba ungurilor – atât de puţin numeroşi – deasupra maselor cu mult mai numeroase ale altor popoare a fost şi este posibilă numai prin faptul că, pentru noi, marea majoritate = 0, având valoare numai numărul nobililor.

Majoritatea nobililor este evident ungurească, aceasta este raţiunea – şi sub nici o formă o alta – pentru care nu este absurd ca limba şi poporul acesteia să fie deasupra altora”.

Avertizându-l pe Kossuth că, în realitate, „milioanele de ne-unguri” constituiau „numeric, majoritatea”, Wésselenyi îi atrăgea atenţia liderului viitoarei „revoluţii” că, dacă va persista în confuzia „nobilime (unguri – n.n.) = popor (neunguri n.n.)”, ne-ungurii vor constitui în curând şi „din punct de vedere juridic” – „majoritatea”.

Aristocraţia noastră actuală ar putea să dispară; n-ar fi mare păcat, pentru că ea nu valorează prea mult. O alta îi va lua locul, creată în funcţie de posibilităţi, de bani şi de proprietate, (o alta) care va fi cu siguranţă mai numeroasă decât cea actuală. Ea ar putea fi şi avem toate motivele să credem că va fi altfel, mai bună, mai inteligentă.

Dar ea nu va fi ungureasca. Acestea sunt cauzele care impun o mare atenţie şi care fac ca o revoluţie să fie pentru noi mult mai dezastruoasă încă decât pentru alte naţiuni”.

Profetic, părintele „maghiarismului” îi atrăgea astfel atenţia lui Lájos Kossuth să nu se lase târât în aventura revoluţionară pregătită de masoneria europeană, deoarece aceasta ar putea pune capăt dominaţiei sociale şi politice a ungurilor, casta de „nobili” suprapusă asupra populaţiilor şi popoarelor subjugate, stopând şi efortul de construire, prin deznaţionalizarea acestora în cadrul unui proces numit acum nu de „hungurizare” ci de „maghiarizare”, a unei artificial naţiuni ungureşti.

Iar primejdia cea mai mare venea, după părerea sa, din partea românilor, deoarece „în actuala epocă a naţionalităţilor evoluate sau în curs de evoluţie, spiritual crescut al sentimentului naţional inspiră în egală măsură comunităţile şi naţionalităţile de limbă română.

Aceşti oameni a căror origine şi limbă descind în mare parte de la ginta Romei, oricât de apăsaţi şi umiliţi ar fi fost prin agresiune şi dominaţie de-a lungul secolelor, nu şi-au uitat niciodată cu totul nobila lor origine şi în prezent simt cu tărie că un popor care număra 7 milioane de membri, care are originea sa, propria sa limbă, un popor care trăieşte pe un teritoriu al Europei divizat politic, este adevărat, în mai multe părţi, dar unitar sub aspect geografic, vast ca întindere şi dăruit de natură cu cele mai mari bogăţii, poate avea un viitor al său şi se vede chemat la o existenţă naţională…

Proiectele şi speranţele sale se bazează pe o apropiată unire a tuturor populaţiilor româneşti cu origine şi limbă comune, într-o singură naţiune şi o singură ţară.

Ei vor să unească nu numai cele două Principate (Moldova şi Muntenia – n.n.) dar pretenţiile lor se întind de asemenea şi asupra numeroşilor locuitori ai Bucovinei şi ai Basarabiei, dintre care prima a fost răpită Moldovei cu numai 50 de ani înaintea celei de-a doua, care a fost smulsă abia în 1812.

Dar pretenţiile lor se intind, de asemenea, asupra Transilvaniei şi a părţilor (Partium – n.n.) Ungariei în care trăiesc Români. Ei îşi bazează aceste pretenţii pe vechile lor drepturi asupra pământului, a proprietăţii originare – niciodată pierdute, ci numai limitate şi reduse prin oprimare şi uzurpare – şi pe multe alte lucruri de acest gen”.

Lájos Kossuth şi conjuraţii săi aparţinând Confederaţiei celor 30 de loji pannone, nu au ţinut însă seama de sfatul lui Wésselenyi Miklos şi au declarat, nu în Transilvania, ci în provincia imperială Ungaria, la Pesta, la 15 martie 1848, răscoala anti-habsburgică botezată „revoluţie”.

De ce „botezată” doar, când de atunci încoace, ungurii, specialişti în intoxicare ideologică şi manipulare, mint lumea vorbind despre „revoluţie” şi „libertate”? Pentru că nu poate exista o „revoluţie” a nobililor împotriva lor înşiși!

Pe fondul revoluţiei generale europene, iniţiată la 22 februarie 1848, la Paris, ungurii au declanşat, în fapt UN RĂZBOI CIVIL, DE SECESIUNE, în cadrul Imperiului Habsburgic, vizând refacerea statului feudal ungar.

Obiectivele au fost exclusiv naţionale, urmărindu-se emanciparea ungurilor de sub tutela germanilor austrieci, dar păstrarea, în acelaşi timp, sau, mai corect, aducerea în stare de aservire şi deznaţionalizare, a populaţiilor ale căror state se aflaseră înainte de 1526 într-un raport de vasalitate faţă de Coroana ungară.

col.dr. Mircea DOGARU

Text preluat din bilunarul Certitudinea

 

 

Sursa: CunoasteLumea.ro – vezi articolul

Alte articole