Unii speră într-un miracol, alții în Niță „Hero of the day”, în timp ce Rădoi își fură singur caii de la bicicletă!

Cum o fi să mergi la răzbel sau la meci ca să câștigi, iar cel mai bun ostaș sau jucător să fie, în ambele cazuri, portarul „unității”? Ei bine, Naționala României e mai tare ca America, a devenit Naționala Tuturor Posibilităților! Echipa lui Rădoi a plecat în Macedonia să atace, fără atacanți, iar meciul a amintit de un celebru banc cu Ștefan cel Mare: „Pi cai, oșteni! Ne-or furat caii, Măria Ta! Atunci, pi curând!!!”….

Partida de la Skopje se anunța drept una hotărâtoare pentru noi, dar concludentă doar prin prisma marilor speranțe, nu ale calificării, nici măcar pentru baraj. În lumina ultimelor două jocuri, pe care, cum-necum, le-am scos la capăt, urma să aflăm dacă marile speranțe, deloc dickensiene, ci mai mult „rădoiniace”, au rămas mai mici sau dimpotrivă. Ca să nu trăim soarta lui Pip, eroul dickensian, melodramat de iubita Estella, am avut parte de un erou desprins, parcă, din romanele lui Rebreanu: un truditor cu numele „Niță”, care, dincolo de visurile noastre victorioase, ne-a salvat de la pierzanie, în modul cel mai neaoș posibil.

Visul, dragi prieteni, e o chestie mare, mai mare decât iubirea. În vis, e posibil orice. În iubire, din păcate, nu. Indiferent cât iubim Echipa Națională, trebuie spus că aceasta trebuie dusă la remaniat, precum majoritatea Guvernelor acestei lumi în care se visează degeaba, iar comparația ar putea fi mai mult decât potrivită, dacă cumva și în fotbal am avea parte măcar de o revoluție, nu de lovituri de stat degeaba.

Portarul Florin Niță ne-a salvat de umilință, într-un joc în care am vrut să atacăm, fără atacanți

Sigur, iar aici îl provoc cumva pe maestrul Cornel Dinu, în întreaga noastră istorie, n-am știut să atacăm. În Evul Mediu am avut un singur cuceritor, pe Iancu de Hunedoara, despre care nu s-au scris prea multe cărți, nu s-au făcut filme, pentru că, nu-i așa, noi suntem un neam „pacifist”. Păpuși de smoală, pietrificate, ca niște mici monștri, se ridică din noi marotele care înseamnă „educație” și spirit național. Ați văzut, dragi prieteni și cititori, cât de câinos a jucat echipa Liechtensteinului, în ultimele partide? Noi, bravii care ajunseserăm pe locul 5-6 în lume, cu Gică Hagi în frunte, am devenit, acum, geloși pe…. Liechtenstein. Pe noi ne bucură remiza, obținută oriunde, prin orice mijloace, iar – din când în când – mai inventăm un portar cu clasă. Cum este cazul lui Florin Niță…

La conferința de presă dinaintea jocului, am văzut un Mirel Rădoi liniștit, prea linștit, vorbind despre… liniște. Discuta despre victoriile cu Islanda și cu Liechtenstein, de parcă ar fi candidat la Președinție în anii ’90 (țineți minte un celebru slogan, despre „liniștea noastră”, dacă tot am făcut anterior o paralelă cu zona politică…), nu ca și când ar fi antrenorul unei Naționale care se chinuie, de mult timp, să evadeze de pe buza anonimatului.

Nu liniște ne trebuia, ci efervescență, zbatere. Muncă, nu priviri platonice… Dar, de unde să căpătăm tresăriri în fața unui fluviu, când am crezut tot timpul că rostul acestuia este să alimenteze robinetele din blocuri?

Man e un râu frumos, dar nu e fluviu. Markovic e necopt. E ca apa gustoasă, dar tip „bidon”, deși izvorul lui de talent curge, pe undeva, reciclabil. E drept, n-ar prea fi existat alte soluții, însă măcar am fi dorit să vedem un joc calculat, o tactică sau măcar un „brizbriz” din partea jucătorilor, pe care îi considerăm „mingicari”. Sorescu n-a mai repetat isprăvile din meciul cu Islanda, Man a fost folosit pe un post aiurea, iar Markovic părea să fi fost parașutat, ca să fie – probabil – vândut cât mai repede, în străinătate.

Tot pe Rădoi l-am auzit afirmând că „un egal ne ține în viață, dar vreau victoria”. În zilele noastre, vorba lui Mister Cornel Dinu, că tot îl aminteam, povestea cu viața a devenit cel puțin „discutabilă”. Teoretic, în cazul unei remize, urma să așteptăm ca Islanda să bată Armenia și apoi să câștigăm toate meciurile, probabil mai puțin cel cu Germania. Rădoi părea că n-are nicio noțiune despre mitologia riscului, pentru că nu-l emoționează cu nimic întâlnirea cu hazardul…

Amăgirile selecționerului Rădoi, un bibliotecar al cărților de joc naiv

Viața presupune trăiri perene, notorii, nu amăgiri. Să te salveze portarul Niță și tu să ai impresia că, din punctul de vedere al selecționerului, ai obținut un rezultat „pozitiv” (cum se spune în limbajul de lemn), e mai mult decât o amăgire. Este pura fantezie a unui bibliotecar de la lotul național, care împarte cărți de joc, în locul unor cursuri clare, care, probabil ar oferi o anumită coerență în actul de exprimare al „elevilor”.

Terenul „greu” pe care s-a disputat meciul nu trebuia, neapărat, să devină o problemă. Da, e drept, am avut parte de o arhitectură mohorâtă a ierbii, dar asta nu scuză jocul făcut în grabă, „la ciupeală”, pentru „liniștea” selecționerului.

Markovic, parașutat ca titular, dar unde a fost pasatorul decisiv?

Sigur, Rădoi a avut o listă minunată de indisponibili. Titularizarea lui Markovic a născut și ea comentarii, dar, în general vorbind, e recomandabil să nu uităm să salutăm și făcătorii ramelor tablourilor marilor pictori. Nu că am avea cine știe ce megalostaruri în Echipa Națională, dar, spre exemplu, Alibec, Ianis Hagi sau Maxim au o anumită clasă. La fel, însă, și Markovic – pe seama căruia s-a tot polemizat – bubuie de talent și unde să se desăvâșească și el, dacă nu (măcar) într-un meci cu Macedonia, pentru că, deocamdată, nu l-a pus nimeni să marcheze un hat-trick pe „Stade de France”?…

Numai că, așa cum au părut lucrurile, cu acest Markovic n-a vorbit nimeni. Parcă era parașutat. Probabil, dacă am fi jucat cu Văscăuțiul de Nord, nu cu Macedonia, Markovic tot n-ar fi marcat, pentru că nimeni nu i-a dat vreo pasă civilizată și nimeni nu l-a integrat într-un regim tactic. Totul a fost pe ideea „la atac”, dar pe sistemul de turmă, deși „armele încărcate” și „caii” au lipsit.

Am văzut o trupă de inși care parcă s-ar fi întâlnit într-un team-building, nu o echipă de fotbal. Cu siguranță, repet, circumstanța atenuantă este oferită de absențele din lotul nostru. Iarăși, probabil că există voci care amintesc că Macedonia de Nord a învins Germania. Uneori, scuzele inventate dinaintea comiterii unui act capătă o culoare nesănătoasă.

Cât mi-aș fi dorit să… „votez” cu Rațiu!

Glumind și revenind la apropourile politice, mi-aș fi dorit ca, în această seară, să „votez”, din nou, cu Rațiu. Numai că Andrei Rațiu (care a jucat bine cu Islanda), cu excepția unor execuții voioase din repriza secundă, a șezut mort în păpușoi, precum Sorescu, o altă luminiță care se întrezărise în meciul cu nordicii.

Să ai două șuturi la poartă, într-un meci cu Macedonia, să te salveze portarul Niță, când tu aveai pretenții ofensive, să-ți spună comentatorii meciului, de la obraz, că până și o remiză a devenit mulțumitoare, te mai simți, oare, antrenor? Dar tu, jucătorule, te mai simți fotbalist? Da, am avut o mulțime de absențe. Mă întreb, însă, oare, uneori, nu suntem absenți din propriile noastre vieți?

Sigur, egalul este, cumva, salvator, pe principiul că s-ar fi putut să se întâmple și mai rău. Dar rana noastră nu este cauterizată de rezultatul care ne mai oferă dreptul la respirări, ci doare, în continuare, din pricina debusolării întregului sistem. Mergem înainte, hâr-mâr, haotic, fără o linie clară, precum bețivul care știe că trebuie să ajungă acasă, dar încurcă ulițele și, la un moment dat, cum ar coti-o, tot dă cu oiștea-n gard…

Absenții ca absenții, dar ce-i cu „Bibanu’ ” distribuit în Hamlet?

Probabil că Mihăilă ar fi fost o soluție, iar Basarab Panduru poate avea dreptate. Dar, chiar și în condițiile în care ar fi jucat Mihăilă, Van Basten, Messi, oricine, acel om ar fi trebuit să primească o pasă de gol. Cel puțin. Ați văzut vreo pasă decisivă, românească, în acest meci? „Ne-or furat caii, Măria Ta, Mirele”, dar ți-ai furat singur caii de la bicicletă, vorba proverbului, cu o asemenea tactică.

Nu mă interesează că ai 7 absenți, când jucătorii matale nu știu să dea o pasă, când maestrul Cicâldău nu mai joacă nimic de când i s-a urcat străinătatea la cap și când Dennis Man, care nu este, nici pe departe atacant, ci mijlocaș ofensiv, este forțat să care în spinare un rol de știucă într-o apă tipică rechinului, de parcă ar fi fost regretatul Dem Rădulescu, zis „Bibanul”, distribuit în „Hamlet”.

Balul sângeros al marii legitimități încă nu a început. Ne bucurăm că mai avem „o șansă”. Unii speră într-un miracol, inclusiv cu Germania. Alții speră în Niță, „The hero of the day”, de parcă ar asculta până la epuizare hitul trupei Metallica. Dar, la rece privind lucrurile, dincolo de cele trei partide în care am „scăpat” fără gol și am adunat 7 puncte, tensiunea noastră pâlpâie. Vedeți, noi „scăpăm”, mereu… Nu-i mai facem pe alții să fugă de noi.

Bucurie” tristă, trist popor care te mulțumești cu întrebări retorice… Istoria noastră contemporană suferă de eclipsa atacanților, iar eroii zilei au ajuns singurii apărători cerebrali, care ne ajută să nu ne uităm catrafusele în plasa de prins fluturi.

Articol preluat de pe FANATIK.RO.

Sursa: Fanatik.ro – vezi articolul

Alte articole