Statistici comparative între Securitatea de dinainte de 1964 și Securitatea ceaușistă

Ilegalităţile, excesele ca şi actele de maximă violenţă manifestate în perioada 1948-1964 îşi au originea în „entuziasmul revoluţionar” impus de Stalin de la Kremlin şi preluat de liderii comunişti din România aflaţi în înalte demnităţi de conducere în partid şi în stat.

Astfel, în fapt, comanda era sovietică, iar pentru istorie, răspunderea era cea românească.

După 1964, configuraţia represivă, necruţătoare, a securităţii de până în 1962-1964 se schimbă, conţinutul activităţii acesteia nemaiavând în prim-plan represiunea politică penală.

Această schimbare de optică, de concepţie şi de acţiune îşi are în primul rând explicaţia în modificarea linii politice a lui Gh. Gheorghiu-Dej, cel care a avut curajul să renunţe la consilierea sovietică şi să ceară retragerea armatelor acestora din România.

A urmat eliberarea deţinuţilor politici în anul 1964. Această gândire îşi are sorgintea în sentimentele naţionaliste ale acestui lider comunist, atitudine netolerată de Kremlin.

În scurt timp după realizarea acestor măsuri Gheorghiu Dej avea să moară după o deplasare făcută la Moscova, aspect care aduce în discuţii drept cauză a decesului său prematur, o iradiere cu substanţe radioactive.

Ponderea reţelei informative ca şi numărul ofiţerilor operativi se reduce drastic, astfel că, potrivit legislaţiei şi normelor existente în 1987, DSS avea un efectiv de 15.312 oameni.

Dintre aceştia 10.114 erau ofiţeri, 791 maiştri militari, 3.179 subofiţeri şi 1228 personal civil.

Scăzând din numărul de ofiţeri pe cei care aveau atribuţiuni de ordin administrativ financiar, instructiv-educativ, rămâne o cifră de cel mult 4.000-4.500 de ofiţeri operativi, implicaţi direct în activitatea de informaţii.

Detaliind acest din urmă aspect, subliniem că sinistra Direcţie a I-a dispunea de un efectiv de 98 de ofiţeri, Direcţia a II-a (Apărarea avuţiei naţioale) avea 150 de ofişeri, iar Direcţia a III-a (Contraspionaj) dispunea de 215 oameni.

Se cuvine să arătăm în acest sens că totalul reţelei informative în anul 1967 era de 118.952 persoane, în 1969 de 83.000, iar în 1990 de sub 100.000 de oameni.

În acelaşi mod s-a procedat şi în legătură cu numărul persoanelor urmărite de fosta securitate. Faţă de cifra vehiculată de un milion de oamenii urmăriţi, realitatea este cu totul alta.

La începutul anului 1968 se aflau în atenţie 424.464 de persoane. Din acestea, practic, doar 7.389 erau urmărite informativ, restul aflându-se într-o evidenţă (pasivă).

În numai doi ani de zile aceste cifre scad semnificativ. Astfel, în 1970 numărul celor aflaţi în atenţie scade la 49.319 dintre care 6.146 se aflau în lucru prin dosar de urmărire informativă.

După 1973, datorită unor sarcini prevăzute de Legea 23/1973 care reglementa activitatea de protejare a informaţiilor clasificate, numărul celor aflaţi în supraveghere sporeşte la 110.000 de persoane.

Efectele modificărilor legislative vizând prevenirea comiterii de fapte antisociale şi identificarea cauzelor de natură să pună în pericol sau să prejudicieze vreuna dintre valorile apărate de lege se regăsesc, inevitabil, în numărul arestărilor efectuate în 1968.

Astfel din totalul de 56 de persoane arestate (39 pentru agitaţie duşmănoasă, 3 pentru subminarea economiei naţionale, 2 pentru sabotaj etc) numai 24 sunt trimişi în justiţie.

Pentru a evalua însă cu mai multă rigoare această problemă a arestărilor redăm comparativ câteva cifre ce se referă la situaţia anilor ’50, epocă realmente dictatorială, explicabilă prin aceea că securitatea era condusă de alogeni, de ofiţeri sau agenţi N.K.G.B.

Aşa se explică de ce mâna necruţătoare a securităţii de sorginte comunistă, dirijată şi controlată de serviciile secrete ale Uniunii Sovietice a lovit în neştire intelectualitatea românească, dar şi pe muncitori şi pe ţărani.

Astfel, între anii 1950-1958, au fost arestate 75.808 persoane. Pe ani, situaţia se prezintă în felul următor: 1950 – 6.636 de persoane; 1951 – 19.236; 1952 – 24.826; 1953 – 4730; 1954 – 5.073; 1955 – 3.332; 1956 – 2.357; 1957 – 3.257 şi 1958 – 6.362 de persoane.

Din totalul de 75.868 arestaţi, circa 73.000 au fost trimişi în instanţă, din care 4.903 au fost achitaţi din lipsă de probe. Putem afirma că represiunea acelor ani a lovit toate categoriile sociale, dar, mai ales, intelectualitatea, coloana vertebrală a societăţii româneşti.

Situaţia se menţine şi în anul 1959 când au fost condamnaţi 5.180 de intelectuali. Lor li se adaugă însă şi alte categorii de persoane ca: foşti ofiţeri – 1.061, ingineri şi medici – 629, preoţi – 526 şi foşti „exploatatori” – 226.

Alături de intelectuali sunt condamnaţi la închisoare 4. 928 de ţărani şi 3.807 muncitori.

Represiunea anilor 1950-1959 are însă un caracter mult mai larg, ea exprimându-se nu numai prin arestări şi condamnări, ci şi prin privarea de libertate ca urmare a unor măsuri administrative. Astfel, peste 23.000 de persoane au fost internate în colonii de muncă.

Faţă de situaţia anilor ’50, în 1968 numărul celor arestaţi şi condamnaţi scade la 24.

Privind comparativ situaţia măsurile represive  întreprinse în perioada 1958-1969 se cuvine a fi subliniat faptul că, în România, cifrele sunt mult inferioare faţă de situaţia din restul ţărilor din Europa de Est.

Astfel, de pildă, în Cehoslovacia, după primăvara de la Praga din mai 1968, pe parcursul următorilor 6 ani, au fost arestate 1.142 de persoane.

Pe ansamblu, regimul comunist din această ţară a condamnat peste 250.000 de persoane faţă de 73.850 în România, aceasta în condiţiile în care populaţia Cehoslovaciei reprezenta două treimi din cea a ţării noastre.

În Polonia situaţia se prezintă şi mai grav: numai grevele sindicatului „Solidaritatea”, conduse de Lech Wallesa, soldându-se cu peste 10.000 de arestări. Mai mult, cei doi ani de stare de urgenţă introdusă în Polonia a făcut ca faptele respective să fie judecate în conformitate cu prevederile legii marţiale.

Un alt cap de acuzare, parte a aceleiaşi manipulări privind demonizarea securității ceaușiste, se referă la faptul că, înainte de 1989, drepturile cetăţenilor au fost încălcate folosindu-se de mijloacele tehnice de asculatre, fără autorizare judecătorească.

Este adevărat. Dar acest adevăr nu ne priveşte numai pe noi. Înainte de 1989 nu existau reglementări care să impună autorizarea interceptării de către magistraţi, aşa cum se întâmplă astăzi.

Dar nici în Occident nu existau atunci norme profesionale sau juridice care să reglementeze condiţiile de folosire ale acestor mijloace.

Abia după 1980 apar primele astfel de reglementări în SUA pentru protejarea drepturilor cetăţeneşti. Ceva mai târziu, mai exact începând din 1990, s-au întreprins măsurile legislative necesare şi în Europa.

Aşadar atâta timp cât din punct de vedere juridic aceste probleme nu au fost reglementate nicăieri în statele democratice, este absurd să considerăm că doar ofiţerii de informaţii din România au făcut poliţie politică.

Dacă tot îi blamăm pentru ceea ce au făcut privând, fără temei legal, drepturile cetăţenilor, atunci să o facem pentru toată lumea, cu toate serviciile secrete de pe  mapamond.

Nu ne este destul de clar că România este ţintă a manipulării iniţiate de Moscova cu sprijin maghiar şi al altor binevoitori care fac în acest spaţiu jocurile străinilor?

Nu se vede limpede că acest spaţiu este golit şi de resurse naturale și de cele umane? Cineva trebuie să preia acest spaţiu! Cine? Şi disoluţia continuă.

Societatea civilă nu se regăseşte incă, iar alte forţe care să contracareze ceea ce se întâmplă şi se pune în continuare la cale, nu există.

 G-ral (r) MARIAN URECHE

Text preluat din bilunarul Certitudinea

Sursa: CunoasteLumea.ro – vezi articolul

Alte articole