Turma, ceata, haita, gaşca, clanul… îşi aleg drept lider pe cel mai bun dintre cei mai inteligenţi, abili şi nu în ultimul rând puternici indivizi ai săi. Partidele, care sunt câte puţin din toate formele de organizare enumerate mai sus, în natura firii, ar fi să procedeze la fel.
Raportându-mă doar la gafele magistrale comise până de curând de noul preşedinte PSD, simt cum se naşte intebarea firească: dacă aşa arată cel mai inteligent şi abil membru al acestui partid, ce pretenţii să mai ai de la restul?
Răspunsul se naşte şi el, însă mai greu şi doar cu ajutorul forcepsului. Oamenii inteligenţi ce încă mai populează acest partid, au deja acest răspuns şi nu pe mine mă înjură acum pentru negrele cuvinte aşternute pe foaia albă a hârtiei virtuale.
Despre ceilalţi, nu-mi fac griji pentru că ei oricum trăiesc fericirea veşnică propovăduită la Matei 5,3.
Şi ca să nu se găsească vreun prost care să sară ca ars că i-am spus pe nume, am să explic ce înseamnă „Fericiţi cei săraci cu duhul” – sărac în duh, adică să ai o concepţie smerită despre calitătile tale…, să te umileşti, să te socoteşti păcătos… deci, să ai zero stimă de sine. Aşadar, nu neapărat că eşti prost.
După părerea mea, PSD care a intrat în scenă în ’89 prin uşa din faţă, e drept spărgând-o, a ieşit definitiv din scenă în 2019 prin uşa din dos a vilei lui Dragnea.
După 30 de ani de spectacol tragi-comic la scenă deschisă, deopotrivă aplaudat şi huiduit, „marele partid” şi-a ales nu un preşedinte, ci un om care să tragă cortina.
Probabil, peste alţi 30 de ani, cărţile de istorie modernă, vor aminti despre PSD ca despre un rău necesar în formarea democraţiei pe plaiurile mioritice, punctând faptul că atât popoarele cât şi partidele îşi au conducătorii pe care îi merită.
Un editorial de Robert Stancu. Vezi toate editoriale aici.
