Povestea celei mai bogate mine de fier, exploatarea de la Ghelari

Au trecut 15 ani de la închiderea minei Ghelari, una dintre marile exploatări de minereu de fier din România, cu o istorie de două milenii. Clădirile industriale ale fostei mine din Ţinutul Pădurenilor, unele ridicate în vremea Imperiului Austro-Ungar, s-au ruinat, la fel şi intrările în subteran.

Hoţii şi căutătorii de fier vechi au devastat construcţiile pitoreşti ale minei şi le-au lăsat întâi fără mobilier, acoperiş şi ferestre, pentru ca în final să nu mai rămână aproape nimic din ele. Intrările în galeriile miniere s-au prăbuşit, de asemenea.

A rămas însă cariera din centrul comunei, asemănătoare unui crater uriaş, pe marginile căruia se întind casele, coloniile muncitoreşti, blocurile şi bisericile Ghelariului.

Ţinutul minier de la Ghelari este acoperit treptat de pădure, iar vegetaţia abundentă acoperă cu un covor verde ruinele şi dărâmăturile clădirilor istorice.

La Ghelari, minereul de fier a fost extras şi prelucrat de peste două milenii. În Antichitate, aşezările de la poalele Munţilor Poiana Ruscă au compus unul dintre cele mai importante districte miniere din Dacia. Potrivit istoricilor, zona bogată a Ghelariului furniza minereu chiar şi pentru atelierele din Sarmizegetusa Regia. După cucerirea romană, în ţinutul înconjurat de pădure, de la câţiva kilometri de Hunedoara, exploatarea fierului a luat amploare. În secolul al XIX-lea, Ghelariul (Gyalar) era o aşezare cosmopolită, în care s-au stabilit oameni din întreg Imperiul Austro-Ungar şi care au zidit biserici pentru diferite confesiuni. Din minele sale, porneau căruţele cu minereu către furnalele şi topitoriile din văile râurilor Hunedoarei.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, zona Ghelariului, greu accesibilă în acea vreme, a fost împânzită de funiculare, iar o cale ferată îngustă de circa 15 kilometri a fost construită între Uzinele de Fier din Hunedoara şi Govăjdia, în vecinătatea minelor.

Minereul de fier era coborât cu funicularele de la Ghelari, la Furnalul de la Govăjdia şi la Hunedoara. În urmă cu un secol, minele de la Ghelari făceau parte din Uzinele de fier ale Hunedoarei, administrate de statul român. Iar minereul era transportat spre Hunedoara, pe calea ferată de 16 kilometri.

O monografie bilingvă (franceză şi engleză) din anul 1928 oferea informaţii preţioase despre felul cum funcţionau minele de la Ghelari în anii interbelici. Lucrarea numită „Minele şi Uzinele siderurgice ale Hunedoarei”, a fost documentată de inginerul Constantin Lazu şi publicată de Ministerul Industriei şi Comerţului din România.

„Aceste mine de fier, cele mai bogate şi importante din România, se află la 16 kilometri de Uzinele de fier ale Hunedoarei, de care sunt conectate prin calea ferată industrială, construită în principal pentru transportul minereului spre furnalele de la Govăjdia şi Hunedoara. Zăcământul de fier de la Ghelari aparţine unei regiuni montane bogată în minerale, care se întinde între Teliuc şi Ruşchiţa (Banat) şi cuprinde minele Ghelari, Arănieş, Ruda, Alun, Sohodol, Runc, Floreşti şi Vadu Dobrii. Minereul extras este siderita, care conţine 36 – 41 la sută fier şi limonita bogată, care conţine 45 – 47 la sută fier. Minereul conţine, de asemenea, 1,8 – 2 la sută magneziu şi 0,03 – 0,07 fosfor”, arătau autorii lucrării din 1928.

Din 1884 până în 1926, potrivit autorilor lucrării, 567.000 de vagoneţi de minereu de fier au fost exploataţi în minele de la Ghelari, iar rezervele de fier erau estimate la 6 – 7 milioane de tone, care urmau să fie epuizate în următorii 45 de ani. La mâna Ghelari lucrau în anii interbelici 500 – 600 de oameni, dintre care circa 400 erau mineri, 80 erau şoferi, restul fiind supraveghetori, meşteri, ucenici.

Până în anii 1950, minele şi exploatările forestiere din Ţinutul Pădurenilor au reprezentat principala sursă de materii prime a Uzinelor de fier din Hunedoara. Zona s-a dezvoltat forţat, iar blocurile de locuinţe muncitoreşti au apărut pe dealuri, lângă casele pitoreşti ale localnicilor.

Din anii ´50, când combinatul aflat în expansiune importa minereu de la Krivoi Rog (fosta URSS), exploatările din zonă şi-au păstrat importanţa pentru industria locală. În anii 1960 – 1970, minele de la Ghelari şi din împrejurimi aveau aproape 4.000 de angajaţi, cărora li se alăturau muncitorii de la minele din Teliuc şi Vadu Dobrii, carierele de talc şi dolomită din Lelese, fabrica din Zlaşti, cariera de marmură de la Alun, exploatările forestiere. Declinul industrial a cuprins zona în ultimii ani ai regimului comunist, iar după 1990, s-au închis treptat toate unităţile industriale din Ţinutul Pădurenilor.

În 1990, la Ghelari munceau în minerit 1.500 de oameni. În septembrie 2005, ultimii 100 de mineri au părăsit, pentru totdeauna, exploatarea. Atunci, în semn de revoltă faţa de soarta minei, oamenii au pus pe foc caschetele, lămpaşele, cizmele şi uniformele de mineri.

Sursa: ZHD.ro – vezi articolul

Alte articole