La statuia lui Eminescu

Într-un timp globalizant, cu provocări şi ştergeri de memorie, în „spiritul” tehnologiei super electronizate, nu glumesc întrebându-vă: Eminescu şi mai cum? Poate că din străfundurile memoriei va răsări steaua sa identitară, aşa cum în arhiva bisericii Uspenia din Botoşani stă scris „15 ghenarie 1850”. Aplecat cu chemare filosofică asupra operei şi staturii sale emblematice, Constantin Noica l-a numit „Omul deplin al culturii româneşti”. Pe ce credeţi că s-a bazat? Între răspunsuri: clasicismul, folclorul neaoş, studiile, „cultura deschisă către tot”. Sau: Shakespeare, Goethe, Schiller, Lenau; la fel de bine Schopenhauer (se pronunţă mai greu, dar merită), Kant, Hegel. Marile teme ale liricii sale romantice? Iubirea, moartea, deşertăciunea vieţii, de astea n-a fost scutit niciun geniu patentat. Ei, da! Condiţia geniului! …Şi dacă declamaţi câteva versuri din „Luceafărul”, mai puţin prima strofă, înseamnă că aţi luat bacalaureatul. Iar dacă emiteţi ceva referenţial despre „Odă (în metru antic)”, înseamnă că l-aţi luat cu brio. „Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice până la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului român”, nota, în 1889, Titu Maiorescu. În ale cărui tipare critice, expuse la „Junimea”, s-a turnat, cu precădere, în anii 1866-1888, lirica eminesciană. La atâţia ani distanţă, fără să ne lăudăm că am extras toată substanţa ideatică a versului său, diamantin în multe din forme, îl simţim aproape. De fapt, el n-a plecat niciodată. În semn de înaltă preţuire faţă de om şi operă (incluzând aici şi publicistica), sărbătorim, la 15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale, ca împletire şi împlinire de rosturi. „Într-o lume relativă, ce-a făcut şi desfăcut,/ Eminescu-i remuşcarea Dorului de absolut”, recita, la Cenaclul „Flacăra”, împreună cu sala, Adrian Păunescu. Doina şi Ion Aldea Teodorovici cântau din Grigore Vieru: „La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu”. Avem şi o ipostază a întâlnirii metapoetice, îndeajuns de mediatizată, dintre Nichita Stănescu şi Mihai Eminescu: „Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu!” Păi nu e sublim? Mărturisea acelaşi Grigore Vieru: „Prin Eminescu, noi, românii din Basarabia, am visat şi visăm, noi prin Eminescu am luptat şi luptăm şi am obţinut mari izbânzi pentru scrisul latin şi limba română. Prin Eminescu, unii dintre noi ne ispăşim păcatele”. Pe 15 ianuarie, mergeţi şi depuneţi o floare la statuia lui Eminescu. Îngânând ca pentru voi: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?…”    

Sursa: indiscret.ro – vezi articolul

Alte articole