În căutarea timpului pierdut (CXL)

În munţii Șureanu, pe platoul Vârtoapelor, se făceau săpături arheologice. Arheologul şi asistentul lui erau ajutaţi de nişte zileri. Într-o zi un ziler cade într-o groapă. Călcase pe un postament care s-a surpat. Arheologul, domnul Constantin şi asistemtul lui au intrat în gropă şi l-au scos pe zilerul care era rănit uşor, mai mult speriat. Cei doi au observat că lânga ei se deschidea un tunel. Au intrat în tunel şi ajung după câteva sute de metri într-o galerie pe ai cărei pereţi erau filoane de aur late de un metru. Nicăieri în lume nu s-au mai văzut filoane de aur atât de mari. Mai departe ajung într-o sală unde era un pat din aur şi nişte plăcuţe inscripţionate. Pe plăcuţele acelea, care aveau o scriere hieroglifică asemănătoare cu scrierea egipteană antică, s-a tradus că ar scrie despre Cronos, zeul timpului la grecii vechi, personaj pe care romanii l-au numit Saturn. Spune Nicolae Densuşianu în “Dacia Preistorică” despre Saturn că a fost regele pelasgilor, cei dintâi locuitori civilizaţi de pe pământul nostru, veniţi din Hiperborea. Mai departe exploratorii ajung într-o sală unde erau o masă şi şapte scaune, executate din aur. Scaunele aveau speteze de trei metri, ca pentru uriaşi, aşa cum spun autorii antici că erau hiperboreenii. În dreptul fiecărui scaun era pe peretele cavernei câte o placă cu un text hieroglific. Dincolo de sală urma un culoar care ducea într-o altă cavitate unde se vedea o lumină albastră. Cei doi au intrat în lumina albastră. Amândoi au avut viziunea că s-a deschis înaintea ochilor o gaură prin care vedeau un cer cu stele, dar altele decât stelele pe care le vedem pe bolta noastră. Se mai vedea o planetă. Era albastră ca Pământul, deci avea oceane, dar continentele aveau alt contur decât cele pământeşti. Cum priveau imaginea muţi de uimire, de pe planetă a plecat o rază luminoasă care a ajuns în dreptul asistentului. Raza s-a retras imediat şi odată cu ea a dispărut şi asistentul. Probabil se aşezase sub o instalaţie de teleportare în altă lume. Domnul Constantin a ieşit afară înspăimântat şi a anunţat autorităţile. La faţa locului apar trei ofiţeri de securitate. Intră şi ei sub lumia albastră şi văd aceeaşi imagine. Raza de pe planeta necunoscută s-a declanşat şi unul din ei dispare la fel ca asistentul. Se raportează cazul şi imediat vine la Vârtoapele un şef din serviciul secret. Acesta ordonă ca accesul în tunel să fie betonat şi betonul să fie acoperit cu brazde de iarbă. Șoferul care a adus betoniera a intrat în tunel şi a văzut multe până să fie dat afară de securişti. În fine după ce lucrarea s-a încheiat, cei trei securişti pleacă la Bucureşti cu o maşină. Pe drum se produce un accident de circulaţie bizar în care mor toţi trei. Șoferul de pe betonieră a înebunit şi a fost dus la ospiciu. Arheologul Constantin a apucat să relateze totul unui ziarist, dar ulterior a înebunit şi el. Cam tot ce se ştie despre Vârtoapele apare în romanul “Pergamentul secret” al misteriosului autor Radu Cinamar. Sub Roşia Montană sunt tunele şi cavităţi săpate zice-se de uriaşi. Se spune că în zonă se deschide un tunel care trece pe sub Apuseni şi ajunge tocmai sub Sarmisegetuza. În subteranul Sarmisegetuzei, ca dealtfel în subteranul întregii Țări a Haţegului, s-a depistat un oraş întins pe 20.000 de hectare. A fost numit Oraşul de Aur al Zeilor. Acolo sunt multe artefacte din aur. De existenţa oraşului s-a aflat din 1990 în urma fotografiilor făcute de un satelit sovietic. Nu se ştie cum a ajuns informaţia de la ruşi la români, dar armata a întocmit o hartă a oraşului subteran prin magnetodetecţie. Harta însă a dispărut. Un trădător din guvern a dat-o unor hoţi de comori. Din oraşul subteran provin celebrele inele dacice din aur vândute pe piaţa neagră a colecţionarilor de antichităţi. Nu se afla niciodată de inele dacă Bucureştiul nu era atenţionat de un colecţionar american. Câteva inele au fost răscumpărate de statul român. Altele s-au pierdut. Scriam mai înainte că în 1946, într-o galerie părăsită de mină de la Roşia Montană s-a găsit un sarcofag cu rămăşiţele unui uriaş. Povestea are o continuare. După 30 de ani, patru mineri puşi să electrifice o galerie abandonată din antichiate, în vederea efectuării unor prospecţiuni, au găsit un os enorm. Oamenii au anunţat autorităţile. A venit securitatea, a luat osul şi cei patru mineri au fost duşi la miliţie. Au fost bătuţi, apoi puşi să semneze declaraţii că au rude legionari, care ascunşi în munţi luptă contra orânduirii socialiste. Au fost amenintaţi că dacă vor vorbi despre descoperire, pe baza declaraţiilor, ei şi familiile lor vor fi arestaţi. După înscenarea cu declaraţiile, sunt duşi la mină. Erau acolo securişti, dar şi un arheolog. Minerii au fost puşi să sape. S-a găsit scheletul unui uriaş lung de 10 metri. Osul pe care-l găsiseră mai înainte era o vertebră a uriaşului. Arheologul a zis că Nicolae Densuşianu a avut dreptate în cartea “Dacia Preistorică”! Aveau în faţă scheletului unui hiperborean, strămoş al nostru. Unul din securişti care vorbea cu accent rusesc îl apostrifează pe arheolog: “Cum poţi să spui una ca asta. Omul se trage din maimuţă şi unde ai mai auzit dumneata de maimuţe înalte de zece metri?”. Arheologul a fost scos din mină. Rămăşiţele uriaşului au fost puse în lăzi, iar lăzile suite într-un camion şi trimise într-o direcţie necunoscută. După ce au încărcat lazile, minerii sunt suiţi într-o dubă şi fără să vadă pe unde merg ajung la o secţie de miliţie. Aici sunt bătuţi şi amenintaţi că dacă vor vorbi, ei şi famillile lor vor fi ucişi. Aşa făcea securitatea şi în timpul colectivizării. Oamenii care nu voiau să intre la colhoz erau arestaţi noaptea, legaţi la ochi, suiţi într-o dubă şi purtaţi câteva ore pe câmp. Pe la miezul nopţii erau daţi jos. Bieţii oameni nu ştiau unde se află. Odată daţi jos erau bătuţi crunt, apoi iarăşi suiţi în dubă şi după alte câteva ore, în zori, erau lăsaţi la marginea satului. La câteva zile de la dezgroparea uriaşului, unul dintre mineri era la cârciuma din sat. La masa lui s-a aşezat un bărbat care i-a spus că este ofiţer de securitate şi că el, la fel ca alţi camarazi ai lui care asistaseră la dezgroparea uriaşului, au fost iradiaţi. Mult de trăit nu mai avea. I-a dat minerului o fotografie cu scheletul uriaşului aşa cum era încastrat în peretele galeriei şi i-a cerut să o ţină fără să o arate la cineva, decât atunci când Dumnezeu îl va lumina că trebuie să o scoată la iveală. Au mai trecut 30 de ani. Minerul era aproape de pensie. Într-o zi când era la lucru, au venit la el un tip necunoscut şi arheologul care fusese la dezgroparea uriaşului în 1976. L-au luat pe miner în galeria părăsită şi acolo l-au pus să sondeze peretele. Nu după mult timp dau peste o lespede. Au săpat în jur, lespedea era enormă. Vin şi alţi indivizi străini de loc. Lespedea este decopertată complet şi era la fel ca sicriul găsit în 1946, de care am mai scris, alcătuită dintr-un aliaj care, aşa cum se va afla ulterior, conţinea 55% aur, 30 % wolfram şi 15% siliciu. Lespedea a  fost trasă şi sub ea s-a deschis un tunel care ducea în adâncul pământului. Pe pereţii tunelului cobora o scară în spirală. În josul tunelului se vedea o lumină violetă. Arheologul a coborât pe scară şi dus a fost. Nu s-a mai întors. S-a hotărât ca gura tunelului să fie betonată, iar lespedea tăiată. La decizia de distrugere a lespezii a protestat unul dintre cei de faţă şi care era profesor de istorie. Pe lespede era scris în relief un text cu litere necunoscute. Istoricul spunea că textul este scris în limba pelasgilor şi este deci monument naţional. Nu a fost ascultat! Lespedea a fost tăiată în calupuri, care au fost duse la topit. Despre istoricul care a apărat lespedea nu se mai ştie nimic. A dispărut. Minerul care a povestit toate acestea a fost văzut ultima dată în iulie 2012, apoi a dispărut şi el! Se spune că în Apuseni, într-un tunel vechi, a fost descoperită o falie spaţio temporală prin care se ajunge în alte locuri din Univers. La ordinul lui Ceauşescu securitatea a zidit intrarea în tunel. Se mai spune că sub Podişul Transilvaniei s-ar afla un laborator folosit cândva de extratereştri. Nu se ştie dacă în subteran mai sunt azi extratereştri, dar instalaţiile sunt funcţionale şi degajă energii ucigătoare, sesizabile cu aparate. La cele spuse putem adăuga un proverb chinezesc: “perlele nu se află pe malul oceanului, dacă vrei una trebuie să te scufunzi”. Apropo, lângă insula dunăreană Păcuiul lui Soare este scufundată o cetate de care nu ştim mai nimic. Cetatea ascunde comori, zic pescarii şi cred ei că între ruine ar trăi o sirenă numită Samodiva, care ucide pe intruşi. Prin 2015, scrie Silviu Boerescu în cartea “Atlantidele României”, s-au văzut din elicopter, lucind sub apa Dunării, nişte acoperişuri din aur. Un scafandru militar a coborât între zidurile scufundate. A iesit la suprafaţă grav rănit, cu mintea rătăcită. Moare după doi ani. L-a atacat Samodiva, cred oamenii. Marian Rotaru

Sursa: InformatorulMoldovei.ro – vezi articolul

Alte articole