În căutarea timpului pierdut (CLXI)

În 1983 împreună cu un grup am mers într-o excursie în RDG.  La Berlin spunem doamnei ghid că vrem să vedem zidul de la graniţa cu Berlinul Occidental. “Este foarte, foarte departe”, răspunde femeia! Hotelul nostru era în piaţa Alexander, vis a vis de turnul televiziunii. Turnul are 368 de metri şi la 204 metri înălţime era un restaurant cu pereţii din sticlă. Restaurantul  se rotea, aşa încât în 30 de minute clienţii vedeau panorama completă a oraşului. Tot la 30 de minute era permis accesul vizitatorilor în local. La restaurant se ajungea cu un lift ultrarapid manevrat de o liftieră tinerică îmbrăcată cu tricou şi minijupă de blugi. Urcăm şi ajungem într-un hol unde aşteptăm puţin ca seria dinainte să părăsească mesele. Consumaţia era obligatorie, dar la preţuri modice. Pe mese erau carafe cu lapte şi boluri cu zahăr cubic din care persoanele cu rău de înălţime puteau servi gratuit, ca să nu le ia cu leşin de la stomac. De sus vedem şerpuind Zidul Berlinului. Zidul tăia cartiere, străzi, case chiar. Citisem despre Berlinul Occidental în volumul “Patetica” scris de Horia Liman. Cartea m-a ajutat să recunosc ceea ce vedeam din restaurant. Bulevardul Teilor, cea mai luxoasă arteră comercială a Germaniei de Est, se termina la Poarta Brandenburg care marca graniţa dintre cele două Berlinuri. Dincolo de Poarta Brandenburg, pe teritoriul vestberlinez, se întinde Grădina Teilor amenajată pe un fost domeniu de vânătoare al principilor de Brandenburg. Într-un scuar din mijlocul parcului se vedea Coloana Victoriei. Monumentul dezvelit în 1871 este închinat ostaşilor prusaci căzuţi în războiul cu Danemarca din 1864. În zare se înălţau, ca simboluri al capitalismului, sediile companiilor de electronice Telefunken şi Osram. Prima avea sediul într-un zgârie nor negru, cealaltă într-unul galben. Zidul trecea aproape de hotelul nostru! Doamna ghid nu a vrut să ne spună de teamă că vom încerca să fugim în Vest! La 12 martie 1948 ruşii blochează zonele de ocupaţie occidentală ale Berlinului, ceea ce a avut două consecinţe. Prima a fost că deşi formal Berlinul rămânea în totalitatea lui sub tutela Comisiei Aliate de Control, se împărţea practic în două municipalităţi: Berlinul Occidental în zonele ocupate de americani, britanici şi francezi şi Berlinul de Est, în zona sovietică. Americanii au organizat un pod aerian care aproviziona Berlinul de Vest, căile terestre fiind blocate de ruşi şi de aici consecinţa doi: începe războiul rece. Din 1961 sovieticii vor accepta ca o autostradă să lege Berlinul Occidental de RFG. Autostrada trecea pe teritoriul estgerman, dar o administrau vestgermanii şi aveau dreptul să circule pe ea doar vehicule occidentale. În 1949 Berlinul Occidental se constituie într-un stat cvasiindependent, cu guvern şi parlament. Nu a făcut parte din RFG,  dar  trimitea în senatul vestgerman doi senatori fără drept de vot, iar ambasadele RFG îi reprezentau interesele în străinătate. La noi se ascundea această realitate! “Micul Dicţionar Geografic” lăsa să se înţeleagă că dimpotrivă, Berlinul Occidental ar fi sub protectorat estgerman! În 1949 sediul conducerii Republicii Democrate Germane este stabilit în Berlinul de Est, deşi această parte a oraşului nu era inclusă în RDG. O situatie similară a mai existat doar în Africa. Până în 1966 capitala protectoratului britanic Bechuanalad era oraşul Mafikeng, dar care aparţinea statului sudafrican Orange. În 1972 Mafikeng devine capitala Bantustanului Bophuthatswana, teritoriu autonom indigen în cadrul statului Orange, iar din 1977 capitala republicii Bophuthatswana.

Abia în 1961 Berlinul de Est va fi alipit adminstrativ de RDG, dar cu statut autonom. Autonomia oraşului este abolită în 1968. RFG şi aliaţii occidentali nu au recunoscut niciodată actele din 1961 şi 1968. Oficial Berlinul de Est nu a aparţinut niciodată RDG-ului! Ca să  ascundă realitatea, estgermanii au scris ostentativ la intrarea în oraş: “Berlin. Capitala RDG”. Până la reunificarea Germaniei în 1990, Berlinul de Est a rămas formal un oraş de sine stătător subordonat Comisiei Aliate de Control, la fel ca Berlinul Occidental. Tutela Comisiei încetează la 3 decembrie 1990 când cele două Berlinuri se unesc formând landul Berlin. După ce s-a terminat rotaţia restaurantului, cobor din turn, traversez piaţa Alexander, trec pe lângă hotel şi urmez o stradă dosnică cu clădiri vechi. În fine strada se înfundă. În faţă era Zidul Berlinului, iar dincolo de zid, Berlinul de Vest. Ultima clădire din şirul de pe stânga străzii era împărţită de graniţă. Jumătate în Est, jumătate în Vest! În faţa zidului strada coteşte la dreapta şi urma pe o distanţă de 150 de metri traseul graniţei. Zidul era înalt de trei metri. Sus avea o surplombă ca să împiedice vreun eventual fugar să se apuce de buza zidului şi să sară dincolo. La un metru de zid era o bară metalică, vopsită în alb şi roşu. Un panou scris în germană, rusă, engleză şi franceză, anunţa că este zonă de graniţă, iar atingerea zidului şi chiar depăşirea barei, este strict interzisă! La 50 de metri, pe partea estgermană, era un foişor din care veghea un soldat înarmat cu  pistol mitralieră. Dincolo de zid se vedeau acoperişurile de ţiglă ale unor clădiri cu etaj, desigur aidoma celor din zona comunistă. Vestul nu avea niciun foişor de pază pe graniţă. Era sigur că cetăţenii lui nu fug în Est, iar dacă esticii puteau sări gardul în Vest, cu atât mai bine! Estgermanii nu puteau trece în Berlinul de Vest şi în RFG, decât după ce împlineau 60 de ani. Întâlnirile între rude şi micul comert de frontieră erau permise în zonele neutre dintre cele două Berlinuri, administrate de ambele părţi. Se numeau “zone ale prieteniei”. Unul din teritoriile neutre închidea între limitele sale o biserică! Închisoarea Spandau unde au fost deţinute căpeteniile naziste, deşi se afla pe teritoriul vestberlinez, era administrată în comun de Aliaţii Occidentali şi de URSS. Închisoarea este transferată Berlinului Occidental pe 20 august 1987, la trei zile după ce a murit ultimul prizonier nazist, Rudolf  Hess. Clădirea închisorii este demolată. Pe locul ei apare un supermarket, iar celebra grădină a închisorii este înlocuită de o parcare. Berlinul Occidental avea 12 enclave în interiorul Germaniei de Est: Wedding, Neukolln, Erlengrung, Fichtewiesse, Steinstucken, Kreuzberg Mitte etc. Steinstucken este un sat cu 200 de locuitori, Neukolln un târg, iar Erlengrung şi Fichtewiesse erau terenuri cu grădini şi case de weekend ale vestberlinezilor. Germania Răsăriteană avea patru enclave în Berlinul de Vest. Am mers paralel cu Zidul până la altă casă împărţită de frontieră. De aici strada făcea o curbă la dreapta şi părăsea graniţa. În casele pe care graniţa le diviza, holurile care răspundeau în partea occidentală fuseseră zidite. Erau situaţii când graniţa secţiona apartamente, ori fereastrele se dădeau în Berlinul Occidental. În aceste cazuri locatarii erau supuşi unui control poliţienesc sever. Pentru a merge la Postdam, ieşim din oraş. Traversăm un şes cu iarbă, întrerupt de coline împădurite, fostele grămezi de moloz adus în 1945 din oraşul bombardat. Pe o bucată de drum şoseaua era paralelă cu Zidul, aflat la o sută de metri de noi. Pe partea vestberlineză, la câţiva metri de Zid, se înşirau blocuri. Ghida se făcea că nu vede graniţa. Pe Dealurile Bornstedt regele prusac Frederic cel Mare a ctitorit complexul Sans Souci, cu  palat, păduri, grădini în stil franţuzesc, pavilioane, colonade, chioşcuri, fântâni arteziene şi coline înverzite. Totul  alcătuieşte un spaţiu al liniştii în care regele să se simtă sans souci-fără grijă. Ruşii au vrut să demoleze Sans Souci. Era simbolul Prusiei, marele lor rival. Domeniul a scăpat neatins la insistenţele unui ofiţer sovietic, care în civilie era specialist în istoria artei. În schimb multe opere de artă de la Sans Souci au fost duse la Moscova. Ruşii motivează că şi nemtii le-au furat opere de artă, printre care celebrele panouri de chilimbar care acopereau pereţii unei camere din palatul ţarinei Ecaterina de la Țarskoe Selo. KGB a aflat că valoroasele panouri au ajuns în Canada. La Sans Souci, la fel ca la palatul regal al Saxoniei din Dresda, era o seră cu citrice. În locuri adăpostite fuseseră plantaţi smochini, iar pe un deal s-a pus vie. Era cea mai nordică vie din lume, dar fără rod pentru că verile sunt reci în Prusia. În rest domeniul Sans Souci era plin de turişti, mai ales chinezi tineri. Invariabil băieţii purtau blugi, iar fetele minijupă. Spaţiile verzi erau îngrijite de nemţoaice liceence, sumar îmbrăcate, care rezolvau astfel două treburi:  în vacanţă câştigau un ban prin munca lor şi făceau plajă. Ghida ne va arăta Zidul la plecare, când autocarul ne ducea fără oprire la aeroport. Atunci am văzut că imediat dincolo de Zid era o movilă de pământ, buncărul lui Hitler, iar nu departe Reichstagul, vechiul parlament al Imperiului German. Marian Rotaru

Sursa: InformatorulMoldovei.ro – vezi articolul

Alte articole