Mă uităm la știri. Se vorbea despre numărul crescut de furturi din locuințe, mai exact despre faptul că hoții, bucuroși de noile legi ce le dau dreptul să se împace cu păgubașul și, deci, să nu facă pușcarie, nici măcar dosar penal să nu li se facă, acționează cu curaj și nestingheriți de legi și temeri.
„Și„, zice polițistul, „dacă vă intră hoțul în casă, păstrați-vă calmul, eventual retrageți-vă într-o cameră și nu interveniți în niciunfel, mai ales că hoții sunt adesea înarmați„.
Am clipit des din ochi și am încercat să-mi dau singur șuturi în cur… n-am reușit. Adică, dacă vine hoțul, eu să stau calm, eventual să-i dau și o cafea, să-l pun la masă, să-l întreb cam ce ar vrea să fure, chiar să-l ajut, ca să nu se enerveze el, domnul hoț, și să mă ciuruiască? Adică, mie să-mi fie teamă că hoțul e posibil să fie înarmat? Nu cumva ar trebui să fie invers, hoțului să-i fie teamă că dacă intră peste mine își ia două gloanțe în cap, dacă am pistol, dacă nu, măcar un topor, o bată de beisbol… ceva?…
Deci așa se face prevenția în România: cetățeanul e prevenit că urmează să fie prădat de hoți, că hoții e posibil să fie înarmați și e sfătuit să îi lase pe domnii hoți să-și facă treaba, cetățeanul fiind îndemnat să stea cuminte, ca prostu, în timp ce hoțul îi pradă casa.
Multă siguranță și încredere mi-a insuflat domnul polițist, atât de multă încât mi-am reînnoit permisul de port armă că nu vreau să vină hotu’ și eu să stau ca prostu’! În timp ce legea îi apăra pe hoți, „eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul!”.
Credeți înscă că e simplu? Nu prea e, pentru că legea e atât de prost făcută încât legitima apărare, în România, poate să devină oricând omor sau tentavivă de omor. Pentru că, cică, dacă hoțul are cuțit, tu nu poți folosi în autoapărare un cuțit cu o lamă mai lungă ca a lui. Dacă hoțul are o bâtă, tu nu poți folosi o bâtă mai groasă ca a lui. Că, cică, raportul de forțe e inegal. Așa că, dacă vine hoțul întâi trebuie să ți-o măsori cu a lui să vezi cine o are mai lungă și mai groasă, și, abia apoi, să treci la fapte. Iar cum asta nu prea se poate, decât în filmele cu proști, mai că-mi vine să-i dau dreptate domnului polițist!
Pe de altă parte, dacă tot mi-am dat drumul la degete să innegrească cu adevăr foaia albă de hârtie virtuală, nu pot pune punctul final, înainte de a mai pune încă un deget pe rană și încă un punct pe i.
Am încercat să mă pun, pentru o clipă doar, în bocancii de serviciu ai polițistului și am resimțit toată frustrarea pe care el o simte atunci când, după ce a alergat, poate zile, nopți, săptămâni, luni… după un infractor și l-a încătușat, băgându-l în secție pe o ușă, alții i-au dat drumul pe o alta.
Poliția e doar o verigă dintr-un lanț – poliția prinde hoți, însă nu poliția îi și condamnă. Iar dacă legile sunt făcute să favorizeze infractorii, atunci hoții au curaj să acționeze și tupeu să râdă în nas polițiștilor.
Se întâmplă așa pentru că legile astea au fost făcute de alți hoți, cu gulere albe ce-i drept, care nu fură din locuințe, fură încrederea și votul oamenilor cinstiți, oameni cinstiți, ce iată, trebuie să stea ca proștii atunci când sunt călcați de hoți.
Un editorial de Robert Stancu. Vezi toate editoriale aici.
