Hanul Galben

Hanul Galben atrage privirile, oprește pe trecător, fascinează, asemeni ochilor enigmatici și întunecați ai păsărilor de pradă”.

Despre Hanul Galben istoricii amintesc că a fost construit la începutul secolului XIX de clucerul Preda Săulescu, la intersecția bulevardului Banu Manta cu strada Dr. Felix, un loc destul de bine ales, căci făcea legătura cu drumul Târgoviștei, pe unde treceau zilnic cei care își vindeau produsele la oraș și care nu de puține ori, istoviți de oboseală, înnoptau la han, plătind hangiului pentru adăpost și masă din marfa vândută.

Hanul apare în imaginele vremii ca o construcție solidă, înaltă, cu etaj, despre care se spune că era vopsită în galben, de unde îi provine și numele.

Din ziarul „Vestitorul Românesc” din 1850, aflăm că „hanul cel galben de la capul Podului Mogoșoaiei, afară de barieră, ce se învecinează cu spitalul Filantropia are patru încăperi, două cămări și o cuhnie (bucătărie) la etaj, iar în partea de jos cinci încăperi, o cârciumă cu pivniță boltită, de zid, în care pot intra 18 butii de vin.

În curtea destul de întinsă se află un grajd mare în care pot intra zece perechi de telegari; două șoproane mari cu uși ferecate în care au loc patru trăsuri. În afară de asta, în spatele curții se află o cărbunărie, o vărzărie mare, o grădină într-o întindere însemnată, fânețe de șase care și o vie de 13 pogoane cu haracii ei și o cramă cu tot edecul”.

După moartea clucerului Preda nu se știe exact ce s-a întâmplat cu hanul, dacă moștenitorii acestuia l-au vândut sau nu, însă pe la 1870 aparținea unui anume Cristea, iar de la acesta a trecut în proprietatea bisericii Sf. Vineri-Nouă.

Cât timpul a stat în administrarea bisericii iarăși nu se cunoaște; cert este că în secolul al XX-lea începe să fie cunoscut ca un loc rău famat, din cauza pungașilor și hoților ce obișnuiau să atace și să jefuiască noaptea trecătorii, profitând de lipsa iluminatului stradal.

Imaginea împrejurimii hanului era dezolantă. Locuitorii mahalalei Filantropia umblau desculți, îmbrăcați murdar, cu fețele înăsprite de mizerie, iar casele le erau mici, strâmte, cu pereții dărăpănați de ploi și înconjurate de gunoaie.

Din „Monitorul comunal al primăriei București” din 1890 aflăm, de exemplu, că „pe trotuare se puteau întâlni femei desculțe, nepieptănate, îmbrăcate murdar, bărbați cu fețele negre, uscate, înăsprite de mizerie, tineri fără gulere și chiar fără cămăși, copii în zdrențe sau goi. Populația e alcătuită din hamali, căruțași, salahori, cerșetări, olteni-precupeți, spălătorese, vânzătoare de flori, lăptărese, vrăjitoare, cerșetoare, chivuțe etc”.

Mulți artiști de atunci au văzut însă în acest loc o sursă de inspirație. Ștefan Luchian a locuit vreme de doi ani peste drum de Hanul Galben, timp în care a imortalizat cu marele său talent locurile și personajele cele mai interesante.

Printre picturile inspirate din această mahala se află portretul lui „Moș Nicolae” (artistul l-a plasat în mai multe lucrări pe moș Nicolae Cobzarul, pe care îl găsea deosebit de interesant, înzestrat cu talent muzical, fiind „o adevărată antologie ambulantă, știind toate cântecele vechi și pe cele lumești, zicându-le de mama focului”), pastelul „Ghereta din Filantropia” sau acuarela „Puțul din strada Clucerului”.

Text: Andreea Mâniceanu (Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Varstelor)

 Sursă documentară:

George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1985; „Vestitorul Românesc”, 1850 „Monitorul comunal al primăriei București”, 1890

Foto: Hanul Galben la intersecția bulevardului Banu Manta cu strada Dr. Felix, vedere din 1930

Sursă: „Materiale de Istorie și Muzeografie”, 1946

The post Hanul Galben first appeared on Cunoaste lumea.

Sursa: CunoasteLumea.ro – vezi articolul

Alte articole