Hala vechiturilor

„Hala vechiturilor”, devenită cu timpul „Hala de antichități și mobile de ocazie”, apare pe harta comerțului bucureștean în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Din volumul „De la Primăvara Eternă la Târgul Păduchilor” (Dan Roșca), aflăm despre o primă mențiune a halei în documente, în 1876 când, pe lista unor străzi a căror trotuare urmau să fie pavate figura și strada „Hala Târgul Vechiturilor (Sf. Vineri)”, o ulicioară care separa hala de Piața Herasca (Piața Sfânta Vineri).

Amplasată la sud de piață, clădirea era destinată comerțului cu mobilă veche dar și alte articole pe care astăzi le numim generic marfă second-hand, fapt care îi atrage denumirea de „târgul păduchilor” sau „La Păduchele de Aur”, reproducând expresia turcească „bit pazary” (piața de vechituri din Constantinopol, litt. piața păduchilor).

De jur împrejur se întindea o zonă defavorizată și dens populată, în care predomina specificul evreiesc.

De altfel, întreaga fizionomie a „centrului comercial urban românesc de la finele veacului trecut nu poate fi înţeleasă fără prezenţa evreiască”.

Primele descrieri mai detaliate ale structurii apar în consemnările unor istorici, scriitori și ziariști la începutul secolului XX.

Situată pe Calea Văcărești nr.1, clădirea din cărămidă avea un corp central cu două aripi laterale mai joase, era „lungă de cincizeci de pași, înaltă de vreo șapte metri, vopsită urât cu roșu”, cu o suprafață împărțită în 26 de compartimente, iar în partea superioară era prevăzută cu luminatoare.

Pentru spațiul pe care îl punea la dispoziție comercianților, primăria încasa anual 13.000 lei, contravaloarea chiriilor.

Chiriașii halei, cu toții evrei, cumpărau mai ales mobilă veche pe care o revindeau.

Pentru o aprovizionare constantă, aceștia consultau zilnic lista falimentelor și licitațiilor din Monitorul Oficial însă nu se deplasau prea mult căci, în perioada 1880-1930, piața Herasca devenise una dintre locațiile unde se scoteau la licitație bunurile datornicilor bucureșteni, executați silit.

Târgul îi atrăgea atât pe bucureștenii care nu își permiteau mobilierul de lux din magazinele de pe Calea Victoriei dar și pe, „hoții, tâlharii și escrocii care operau în București”, care vindeau aici marfa furată.

În hală găseai, pe lângă mobilier, cele mai variate și felurite obiecte (cărți, scânduri, lemne de foc, saci cu cafea, bastoane, șireturi de ghete, farfurii, gulere, lavoare, tablouri, lămpi, covoare, mașini de cusut, etc.), „așezate în ordine, unele peste altele, până supt tavan, în compartimentele cele multe și înguste ale halei prea mici”.

Din „ofertă” nu puteau lipsi hainele uzate, expuse pe tarabe în imediata vecinătate a halei, de unde, în iarna anului 1888, Eminescu își procura cu 13 franci un palton „de un cafeniu spălăcit lung până la picioare și larg de ar mai fi încăput unul comod într-însul”.

Despre comunitatea evreiască din apropierea „Halei de vechituri” și atmosfera târgului la începutul secolului XX au scris, de pe poziții diferite, F. Damé („Bucarest en 1906”) și H. Stahl („Bucureştii ce se duc”-1910).

„Bucarest en 1906” cuprinde un capitol în care autorul face referire la cartierul evreiesc şi principalele sale instituţii, un text cu caracter informativ, obiectiv.

De asemenea, sunt surprinse în fotografii străzi, locuințe, magazine, negustori ambulanți etc.

Despre zona în care se afla hala, Damé observa că „este formată din străzi aproape exclusiv comerciale” (Calea Văcărești, strada Decebal, strada Sfânta Vineri, strada Mircea-Vodă, strada Olteni, Calea Dudești, strada Lucaci, strada Labirintului, strada Negru-Vodă, strada Patria, strada Sf. Ioan Nou, strada Mămulari, etc.) unde „nu mai sunt grădini, nu mai sunt curți, casele se sprijină una de alta, toate având magazine mici. Populația foarte mare este înghesuită în locuințe mici și ieftine. De asemenea, de îndată ce sosește seara, toți locatarii ies pe trotuar să respire. Între ora șapte și unsprezece, pe aceste străzi domnește o viață intensă, unde roiește o populație, care prin tip, limbaj și uneori costum, se deosebește atât de clar de restul locuitorilor”.

În „Bucureştii ce se duc”, H. Stahl construiește o imagine a vechiului oraş, cu clădirile sale emblematice (Palatul Regal, Ateneul, „Carul cu bere”, Palatul Poştelor etc.) ce se reliefează prin contrast cu atmosfera cartierelor evreieşti.

Discursul său are accente negative, legate mai ales de comerţul cu haine vechi din strada Lazăr și de la „Hala de antichităţi”, ilustrat prin fotografiile comercianților, mai ales a celor din medii sărace.

Făcând o scurtă descriere a halei, Stahl observă că, din cauza spațiului insuficient din compartimente, comercianții „au închiriat în casele învecinate magazii, în care îndeasă mobila mai de rând ori cea de dimensiuni prea mari. Poți vedea aici, într-o odăiță îngustă, până la zece piane aliniate de părete, după ce li s-au deșurubat picioarele masive”.

Mai aflăm că magaziile serveau și ca spațiu pentru recondiționarea obiectelor.

Dar, ceea ce îi atrage atenția autorului este „babilonia” din preajmea halei, „mulțimea, neobișnuită aiurea, a bragagiilor, Oltenilor cu portocale și fructe, a negustorilor ambulanți de turtă-dulce, pandișpan, pistil, năut, bigi-bigi, beigălă, rahat, limonadă gazoasă, etc. […] asaltați de o droaie de copii murdari și mâncăcioși”.

Descrierea se extinde asupra întregului cartier. Căutând nota distinctivă a locului, scriitorul individualizează ceainăriile („Adevărata Ceainărie Comercială”, „Ceainăria la Regele David”, „Ceainăria la David cel Bun”, „Ceainăria la Streit”) care după șase seara erau ticsite „de meseriași, vopsitori, zugravi, tinichigii ori geamgii”, adunați patru-cinci „în jurul unor imense ceainice de porțelan”.

Nelipsite din preajma târgului, „depozitele de vechituri în aer liber: fiare ruginite, plumb răsucit, tuciu crăpat, firme de la falimente, pompe răsuflate, mașini scoase la pensii, sticlărie de tot felul, bănci de grădină șchioape” păreau adevărate „asile de invalizi”.

Sunt nouă asemenea deposite în Calea Văcărești pe porțiunea dintre Calea Călărași și Calea Dudești”.

Mulțimea de băcănii, cârciumi, cofetării, lăptării care vindeau „articole de Moldova”, de la rachiu la cozonaci sau turte de mămăligă moldovenească presărate cu zahăr, întregeau peisajul negustoresc.

Peisajul uman îl găsim radiografiat și romanțat de I. Peltz în „Calea Văcărești”, atunci când prezintă atmosfera din „cafeneaua din bazar”, probabil o chintesență a tuturor cafenelelor din cartierul în care și-a petrecut copilăria.

Ni-l putem imagina „spectator”, într-un colț de cafenea, observând cum se perindau prin local „aceiași meseriași fără activitate,[…] aceiași patroni de ateliere,[…] aceiași „ambulanți”, cu săculețul de mostre pe scaunul alăturat,[…] aceiași vânzători de chilipiruri; aceiași băieți revoltați de alcătuirea nedreaptă a societății[…] care consumă, băutura clocotindă, singurul lor viciu, unica lor evadare din necazurile existenței […]”.

Spre dimineață poposesc aici băieții de prăvălie care au chefuit în oraș și unii actori [….].

Vin apoi lucrătorii să soarbă un pahar de ceai, grăbiți, și să pornească, îmbucând dintr-un covrig, la atelier, negustorii din hală, cu nevestele și copiii, slujbașii comerciali mai hămesiți din Lipscani, agitați în permanență […]”.

În 1930 hala a fost demolată. Iată și o ultimă descriere de la finele anilor ’20: „lângă fosta Primărie a Municipiului, în inima Capitalei, la doi pași de Lupoaica cu țâțele de bronz, se ridică, dintre maldărele de scaune și de paturi rupte, celebra Hală de Vechituri, căreia mahalagiii răi de gură i-au consacrat multă vreme porecla „La păduchele de aur” […].

Hala, pentru vizitatorul care-i face pentru prima dată cunoștința, pare mai mult un muzeu stupid decât un bazar negustoresc.

Iată, mobila care a fost cândva nouă, astăzi, refăcută, vopsită, lustruită ca o fată extrem de bătrână care încearcă prin toate mijloacele artei cosmetice să câștige ceva din ceea ce a pierdut.

Iată o garnitură de pe vremea lui Cuza, alături de o altă garnitură modernă, dar deteriorată și refăcută […]

Pe un bufet din alte vremuri, elegant peticit și lustruit, își picură tristețea o admirabilă statuetă de marmoră, o tânără fată cu nasul reconstituit din praf de gips, reprezentând Melancolia […] În hală se găsești orice.

Text: Alexandra Rusu

În imagine: Alfons Ebner, fotografie aflată în patrimoniul Muzeului Municipiului București.

Sursa:https://mmb.atcsol.ro/index.php?start=35&id=17&cod=7083500&ordonare=0&filtru=alfons%20ebner

În spatele halei se văd clădirile cu prăvălii la parter de pe Calea Văcărești. Pe partea opusă, în spatele fotografului, se afla vechea stradă Năsturel-Herăscu, iar lângă aceasta, biserica Sf. Vineri.

Bibliografie:

Isac Peltz, Calea Văcărești, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957.

Dan Roșca, De la Primăvara Eternă la Târgul Păduchilor. Prăvălii de lux și prăvălii pentru cei nevoiași în Bucureștii de ieri, Ars Docendi, București, 2018.

Felicia Waldman, Anca Ciuciu, Istorii si Imagini din Bucureștiul Evreiesc, Noi Media Print, București, 2011.

The post Hala vechiturilor first appeared on Cunoaste lumea.

Sursa: CunoasteLumea.ro – vezi articolul

Alte articole