,,Nu mai este la modă biblioteca în casă”. Fraza aceasta mi-a trecut pe lângă ureche într-o zi senină de vară și mi-a provocat o formă discretă de greață morală. Ecoul replicii mi-a rămas în conștiință, parcă cineva a deschis brusc o fereastră spre un aer viciat. Și mi-am amintit de cartea lui Martin Paige – ,,M-am hotărât să devin prost”.
M-au încântat câteva paragrafe excepțional descrise. În romanul său, Paige observă cu o luciditate ironică faptul că a fi o personalitate este un lux care costă prea mult, vreau să fiu un spectru banal. Personajul lui visează la confortul anonimatului intelectual, la liniștea banalității, la acea stare în care nu mai trebuie să înțelegi prea mult din lume pentru a putea trăi în ea. A fi idiot aduce mult mai multă plăcere decât a trăi sub jugul inteligenței. Nu reușesc să îmi opresc creierul, a încerca să înțelegi e o sinucidere socială.
Inteligența obligă. Te face să vezi. Iar a vedea prea clar lumea nu este întotdeauna o binecuvântare socială. Dimpotrivă. A încerca să înțelegi poate deveni o formă discretă de sinucidere socială. În jurul tău, oamenii par să funcționeze într-o convenție a cuvintelor rostite mecanic, într-un fel de teatru vocal în care sensurile sunt rareori cercetate.
Mă întreb uneori dacă personalitatea este o chestiune aproape fizică. Dacă nu cumva ea îi micșorează pe cei asupra cărora acționează, obligându-i să trăiască într-o tensiune permanentă cu realitatea. Pe de altă parte, omul care nu problematizează acumulează lucruri. Idei superficiale, gesturi automate, reflexe sociale. Este ca o bară de oțel pe care atârnă o mie de fleacuri – unele strălucitoare, altele complet inutile – dar toate purtate cu o siguranță rece.
Privind în jur, încerc uneori să înțeleg ce anume îi face pe oameni să se ridice dimineața din pat. Ce îi motivează să participe la acest spectacol cotidian al opiniilor rapide și al certitudinilor fragile, la aceste ,,superstiții” ale căror voci sunt doar o înșiruire de consoane și vocale fără sens?
În teorie, cu cât îți înmulțești știința, cu atât îți sporești cunoașterea. Dar cunoașterea are un efect secundar discret: rafinează percepția. Iar percepția rafinată te obligă să te lovești, aproape zilnic, de formele brutale ale prostiei.
Există oameni inteligenți fără certificat de inteligență, fără aure instituționale. Există și oameni înzestrați cu diplome, titluri și prestigii, care reușesc totuși să rămână surprinzător de goi în interiorul ideilor.
Prostia are mai multe straturi și acestea se înmulțesc, nu sunt deloc fragile, dimpotrivă sunt dure, corozive uneori. Cei mai mulți oameni trăiesc fără să observe că supraviețuiesc într-o lume de convenții sonore. Pentru ei, cuvintele sunt un amestec fad, un mișmaș verbal fără profunzime. Nu este real decât ceea ce se vede pe ecran. Restul pare suspect de abstract.
Așa se naște acest teritoriu ciudat al dopamino-prostiei. Un spațiu în care emoțiile sunt rapide, reacțiile sunt imediate, iar gândirea devine aproape inutilă. Rețelele sociale funcționează ca un sol fertil în care semințele superficialității cresc cu o viteză uluitoare. Prostia nu mai este doar o absență a gândirii; devine o creatură adaptabilă, capabilă să ia forme din ce în ce mai variate.
Are propria ei sevă.
Și, inevitabil, creatura începe să prindă putere. În acel moment simt nevoia să îmi mobilizez propriile arme de apărare. Prima dintre ele este cartea.
Cartea este confidentul meu tăcut și fidel. Este acea lentilă fină și discret mată prin care lumea capătă contururi mai limpezi. În paginile ei, sensul și reflecția se întâlnesc într-o formă de cununie intelectuală care îți oferă o experiență rară: aceea de a gândi fără grabă.Timpul curge altfel atunci când citești. Devine un timp al descoperirilor lente, al ideilor care se așază în interiorul tău fără zgomot.
Lectura m-a învățat să folosesc cuvintele ca pe niște gloanțe. Dar nu gloanțe ucigătoare. Ci gloanțe îndrăgostite, seducătoare, capabile să deschidă minți, nu să le distrugă. Tot prin intermediul cuvintelor îmi construiesc o fortăreață imaginară în jurul creierului meu. Nu pentru a mă izola de lume, ci pentru a-l proteja de săgețile otrăvitoare ale celor care vorbesc fără noimă. Lectura îmi oferă o maturitate discretă: aceea de a căuta conversații nutritive. De a recunoaște gândurile fertile. De a simți diferența dintre zgomot și idee.
În cărți am întâlnit adevărul de atâtea ori, încât am început să înțeleg că paradisul și infernul sunt două vechi șmecherii ale vieții. De multe ori intrăm în infern convinși că am găsit paradisul.
A doua armă este cultura. Cineva, un domn cu un remarcabil conținut intelectual, mi-a răspuns odată la întrebarea „Ce este cultura?” cu o definiție simplă: ”Cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat ce ai învățat la școală.” (D.F.). Mi s-a părut o definiție perfectă. Cultura nu este doar acumulare de informații. Este o stare a spiritului. Un mod de a locui lumea. O formă de rafinare a sensibilității. Pentru mine, cultura este poarta către bucurie, armonie și iubire – acele stări desăvârșite care, curios, se termină toate în litera e.
În cultură am regăsit gloria ideilor și demnitatea gândirii. Cultura face bine. Un bine visceral. În interiorul ei, gândurile mele capătă ordine, iar ideile mele învață să respire în același ritm cu viața.
Așa că nu. Nu m-am hotărît să devin proastă. Dar, recunosc, uneori înțeleg perfect de ce unii ar putea fi tentați să o facă.
O zi fără citit e o zi pierdută!
Prof. Carla PĂDUREAN
Post-ul Educație cu vocație. (Nu) m-am hotărât să devin proastă apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.
