Dr. MIRCEA DOGARU: Ungurii și complexul originii asiatice. Substituirea termenului „ungur” cu cel de „maghiar”

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Lipsa culturii istorice ne poate juca adesea feste, făcându-ne victimele unei propagande absurde dar tenace, menită, așa cum lesne se poate observa în conflictele majore din ultimele două decenii, să transforme albul în negru și negrul în alb, vinovații în victime, trădătorii și asasinii în eroi, adevărul în contrariul lui, hoțul în „negustor cinstit”, genocidul în cruciadă a păcii și pretențiile utopice ale unor foști călăi, în revendicări „democratice” și „europene”, în numele unor imaginare „drepturi colective” și în detrimentul drepturilor inalienabile ale cetățenilor, popoarelor și națiunilor.

Astfel, dacă o întreagă elită politică și nu numai, punea ieri semnul egalității între „germani” și „nemți”, între „români” și „vlahi”, ceea ce era corect, astăzi se străduiește să demonstreze că „moldovenii” și „vlahii” nu sunt români, cu alte cuvinte că „bavarezii” și „nemții” n-ar fi germani, ceea ce, în realitate, este tot o absurditate, „implementată” în conștiința europeană și universală de terorismul de stat al unei politici de genocid etnic și cultural.

În accepțiunea etnică a cuvintelor, „ungurii” nu sunt „maghiari”, tot așa cum românii nu sunt „traci”, „italienii – romani”, „englezii – saxoni” și „francezii – celți”. În accepțiunea politică în schimb, în conformitate cu legislația epocii dualiste (1867-1918), dacă „ungurii” erau „maghiari”, nu toți „maghiarii” erau etnic unguri; tot așa cum „rușii” erau „sovietici” dar nu toți „sovieticii” erau ruși. Chiar dacă și unii, și alții, au încercat fabricarea , în jurul lor a unor națiuni „omogene”, prin „maghiarizare”, respectiv „sovietizare”.

Ca mai toate popoarele moderne europene, inclusiv cel român, și ungurii sunt rezultanta unui proces îndelungat și complex de etnogeneză.

Originari din Asia Centrală, maghiarii finici au constituit o minoritate, dar una conducătoare în cadrul valului de populații turcice, în fruntea cărora maghiarul Almus a încercat pe rând, la sfârșitul veacului IX, să se infiltreze pe cele două rute ale migrațiilor, prin culoarul dobrogean și nordul Peninsulei Balcanice spre Bizanț, sau, prin Carpații Păduroși și Pannonia, spre mirificul Occident. Pe lângă cabarii, bulgarii, bascurzii (bașkiri) etc. care-l urmau, la Kiev lui Almus i s-au alăturat mulțime de pecenegi, apoi slavi și, poate, români nordici (volohoveni), după cum ar indica numele căpeteniei Ursu, toți nemaghiarii fiind numiți generic, de gestele ungurești târzii – „cumani”, deși cumanii vor participa la etnogeneza ungară, masiv, abia în secolele XII-XIII.

Greu loviți de „români și slavi” (Nestor) la trecerea, prin Carpații Păduroși, spre „Țara Românilor” care trăiau la „apus de varegi” („Urus”), ocazie în care a fost rănit mortal Almus, el nemaiputând „intra în Pannonia” (Chronicon Pictum Vindobonense) maghiarii și aliații lor au debușat, în 896, sub conducerea lui Arpad, fiul și moștenitorul decedatului, într-o regiune numită, cu un cuvânt românesc – „muncă”, în sens de „trudă”- tocmai pentru că au luat-o cu mare efort – Muncaci.

Aici au ridicat o fortificație, apoi alte șase în jur (conform Simon de Keza), în total șapte, de unde confuzia voită a multor istorici revizioniști cu Transilvania, numită abia patru secole mai târziu, de coloniștii sași, SiebeburgenSeptemcastra, adică „șapte cetăți”.

În realitate, „noua patrie” maghiară era „Țara”, cucerită tot de la români, a Ungului sau „Unguarului”, situată în ceea ce astăzi se numește Ucraina subcarpatică. Aici a început, din 896, procesul etnogenezei ungare, în care au fost implicați maghiarii care, după Simon de Keza, erau „108 familii, nu mai multe”, restul, adică majoritatea, fiind sau străini (turcicii) sau robi (localnicii româno-slavi).

Conglomeratul a dobândit un nou nume, UNGUR (nume însemnând cel ce vine de la Ung), după cucerirea cetății și țării Ungului sau Unguarului, de pe râul omonim, și lichidarea conducătorului local, numit românește în textele latine – DUCA. Arpad s-a împământenit căsătorindu-se cu fiica defunctului, creștină-ortodoxă. „Duce de Unguar”, el avea să coboare cu soldații săi, numiți „oarecum în bătaie de joc  – unguari” (Anonymus), de viitorii adversari, fie că erau maghiari, turcici sau slavo-români supuși, abia în anul 903, în teritoriile ducelui „Salanus” dintre Tisa și Dunăre.

De aici avea să treacă, în sfârșit, în mult lăudata Pannonie care, trebuie precizat, se afla în dreapta Dunării Mijlocii, pentru că, în general, se face confuzie între aceasta și teritoriile românești din Transdanubia. Tot așa cum voit se încearcă explicarea numelui dobândit de „unguri”, prin „onogunduri” numele membrilor unei federații turcice de pe Volga, fără legătură cu valul lui Almus, sau prin „huni”, din care ar fi derivat „hunguri”, spre a se legitima stăpânirea în Pannonia prin pretinsa moștenire de la Atilla. Nu!

„Ungur” vine de la cuvântul românesc „unghi”, de unde numele cetății și râului, întrucât Pusta făcea acolo un unghi între înălțimi.

După lupte care au durat decenii, sfârșind prin alungarea lui Salanus la Vidin (rom. Diiu), românii, slavii și bulgarii dintre Tisa și Dunărea Mijlocie au intrat în creuzetul care va da naștere, prin amalgamare, noului popor modern, european, ungar. La fel și locuitorii Pannoniei: „latinii” sau „romanii” băștinași (romanitatea central-europeană, din care mai subzistă astăzi doar romanșii în Elveția), „teutonicii”, adică urmașii francilor stăpânitori în veacurile VIII-IX, slavii moravi și cei supraviețuitori ai regatului lui Samo (623-658), românii timoceni și „guduscani”, refugiați aici cu ducele Borna, de teama bulgarilor, în 814 („messianii”) ca și românii vestici („păstorii Romanilor”) care-și purtau turmele, în cadrul transhumanței, până la lacul cu nume românesc, de sorginte tracă, Balaton.

A urmat creștinarea forțată a asiaticilor maghiaro-turcici (fiindcă populația europeană, acel „mult popor” peste care se înstăpânise Arpad era deja creștină) – performanță realizată de cel de-al cincilea „duce de Unguar”, Voicu (997-1038), cel care era creștin-ortodox și vorbea, potrivit Cronicii Pictate de la Viena, românește în familie, dar care, rebotezat catolic Ștefan și primind de la Papa Silvestru II (999-1003) titlul regal (25 decembrie 1001) va deveni pentru „unguari”- Szent Istvan.

Următorul pas a fost acela că puzderie de cavaleri europeni rătăcitori sau lipsiți de dreptul de primogenitură, germani, francezi, italieni, spanioli, au fost atrași cu promisiuni în noul regat (Simon de Keza).

În fine, pentru păstrarea echilibrului, și ramura asiatică avea să fie întărită prin colonizarea de noi valuri de pecenegi, începând cu domnia lui Zulta (907-947) – ginerele ducelui bihorean „Menumorut” – și cumani, masiv răspândiți prin statele Ungariei și forțați să realizeze căsătorii mixte de regele Bela IV (1235-1270), în preziua marii invazii mongolo-tătare din 1241 […].

Așa cum traco-dacii s-au topit în români, și maghiarii s-au topit, prin urmare, în noul popor ungar, posedând însă un extraordinar instinct de conservare, tocmai pentru că erau inițial puțini. Profitând de faptul că asigurau conducerea conglomeratului de triburi asiatice și populații europene, au făcut-o impunându-și limba și, ca politică statală, căsătoriile mixte.

Și au transmis acest instinct și teama de dispariție și noului popor rezultat, redus și el numericește și obsedat de înmulțirea pe cale nenaturală „prin absorbirea permanentă și maghiarizarea a tot felul de națiuni străine” (Fabrizius către Hitler, 1 august 1940).

Teamă pe care nu și-a putut-o niciodată înfrânge, așa cum nu și-a putut reprima nici complexul componentei primare, asiatice, de stat fino-turcic.

În toate timpurile, elita noului popor a folosit în retorică, obsedant, cuvântul „Europa”, încercând să se considere mai europeană decât europenii și mai catolică decât papa, tocmai pentru a șterge amintirea componentei asiatice, care ar fi dus cu gândul la ideea de implant străin în centrul continentului divinizat.

Numită cu îndârjire „maghiară”, limba ungară actuală, exceptând gramatica și fonetica, are prea puțin în comun cu limba vorbită de Arpad, datorită miilor de cuvinte și expresii slave, germane și române pătrunse în vocabular. Că românii, creatori de cultură, civilizație și popoare în Europa central-răsăriteană, se pot regăsi și în ungurii de astăzi, o dovedesc atât cele peste 2.500 de cuvinte românești identificate de savanții unguri în limba lor, cât și onomastica.

Românul Radu a devenit ungurul Raduly, Cojocaru – Koszokar, Columb – Kolumban, Dămacea – Domokos, iar fiii lui Ban – Banffy, ai lui Drag – Dragffy și mari românofobi în perioada 1867-1918, pentru că mai-catolicii-decât-papa au existat în toate timpurile și la toate popoarele, vehemența lor ținând de refuzul prozelitului de asumare a propriei origini.

N-au fost amintiți în acest excurs istoric secuii, deoarece, asemeni celților neromanizați care n-au participat la etnogeneza engleză, păstrându-și propriul destin, nici acești urmași ai avarilor, alungați din Pannonia în Transdanubia, apoi peste Tisa, la „românii din Munții de zăpadă” (Jansen Enikel) de trupele lui Carol cel Mare (768-814), nu au luat parte la etnogeneza ungară.

Colonizați ca aliați de regii de la Buda, cu 8-900 de ani în urmă, mai întâi în Bihor, apoi în centrul Transilvaniei și, în final, în Carpații Orientali, pentru a-i dispersa și neutraliza pe români, ei și-au păstrat în tot cursul Evului Mediu limba proprie, organizarea socială, tradițiile, obiceiurile, portul, conștiința de sine. Dictată de rațiuni, nu atât sociale, cât politice și de instinct de supraviețuire, UnioTrium Nationum din 1437 a avut conotații etnice, trei grupuri alogene distincte dându-și mâna pentru a exclude masa majoritară a românilor autohtoni de la decizia politică în propria lor țară.

Secuii n-au devenit prin urmare unguri ci, treptat și decisiv după 1867, prin deznaționalizare… „MAGHIARI”! Primind, la sfârșitul lui 1867, în cadrul statului dualist, sumedenie de teritorii slave, românești și chiar germane, pe care le-au declarat, abuziv, moștenire de la „Szent Istvan”, ungurii s-au trezit minoritari într-un stat himeric numit „Ungaria Coroanei Sfântului Ștefan”.

Drept care, instinctul lor tenace de supraviețuire prin cucerire i-a făcut să treacă rapid la o politică oficială și „științifică” de deznaționalizare, meticulos programată, a neungurilor, în scopul confecționării unei națiuni „omogene”. Astfel, au decis să nu mai vorbească despre existența unor popoare în cuprinsul statului lor, ci despre un singur popor, așa cum rușii, preluându-le exemplul, aveau să treacă, ulterior, de la „popoarele sovietice” din vremea lui Stalin la „poporul sovietic”, în timpul lui Brejnev. Numai că ungurii nu au folosit un termen abstract pentru a defini poporul „unic”, ci unul concret, extras din propria istorie.

Prin „legile de maghiarizare” de după 1867, îndeosebi prin aceea din decembrie 1871, ei au dezgropat numele de „maghiar” și au proclamat că în Ungaria dualistă nu mai existau unguri, slovaci, germani, croați, sloveni, români, evrei, țigani ci… maghiari, maghiarii fiind „fiii patriei”, unguri, slavi, români, etc., care acceptau să învețe limba, să-și schimbe numele și credința și recunoșteau hotarele așa zise ale lui „Szent Istvan”. Ar fi ca și cum noi, românii, am fi proclamat pe 2 decembrie 1918 că în România Mare nu mai existau români, unguri, țigani, secui și alții, ci TRACI, tracii fiind fii patriei care vorbeau limba „tracă”, adică „română” și recunoșteau hotarele lui Burebista […].

La noi sunt însă doar curente care, oferind celor slabi de înger evadarea din prezentul apocaliptic, într-un glorios trecut himeric, stârnesc haz de necazul specialiștilor, în timp ce în Ungaria dualistă și horthystă, ca rezultat al unei politici de stat, astfel de idei și termenii „implementați” atunci au prins și continuă să provoace confuzie.

Dovadă că, astăzi, ungurii își spun și „maghiari”, în timp ce secuii și ceilalți deznaționalizați care n-au fost niciodată unguri, doar „maghiari”. Iar numele de „ungur”, „Ungaria” și „maghiari” se amestecă într-un carusel amețitor până și în noua lege de maghiarizare care se vrea o „lege a statutului maghiarilor din țările vecine”, mai puțin cele apte de ripostă, ca Austria […].

În concluzie, ca să fii „maghiar”, poți să nu fii… ungur. Datorită „criteriilor complementare”, poți să te declari „maghiar”, turc sau japonez fiind, dacă ai copilul, de exemplu, la o grădiniță „maghiară”. Îl faci maghiar întâi pe ăla micu’, pe urmă ceri reîntregirea familiei!

Și dacă nu pricepi că din cecen ajungi sovietic, adică rus, domnul Gyula Kestely, reporter BBC, este în măsură să îți explice la o adică, așa cum a făcut-o pe 28 mai 2001, la ora 8:00 ora României, că legitimația în cauză este o „anumită formă de identificare, mai puțin decât un pașaport ci, mai degrabă, UN SOI DE LEGITIMAȚIE ETNICĂ”. Adică, vorba Lăpușneanuului, „mă vreți, nu mă vreți, eu tot vă voi”, că ponoasele le va trage, ca de obicei, acarul… Moțoc.

Sursă: Dr. Mircea Dogaru, Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019/Titlul original al articolului: „Unguri, secui, români, maghiari” (fragmente)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Sursa: CunoasteLumea.ro – vezi articolul

Alte articole