Biosiguranța – noua apocalipsă modernă!

Ceea ce izbeşte în reacţiile şi dispozitivele de excepţie care au fost puse în aplicare în ţara noastră (şi nu numai în aceasta) este imposibilitatea de a le observa dincolo de contextual imediat în care par să acţioneze.

În schimb, sunt rari aceia care, după cum ar impune să o facă o analiză politică serioasă, le interpretează ca simptome şi semne ale unui experiment mai amplu, în care este în joc o nouă paradigmă de guvernare a oamenilor şi lucrurilor.

Într-un volum publicat încă de acum şapte ani, şi care merită să fie citit cu atenţie (Tempêtes microbiennes, Gallimard 2013), Patrick Zylberman descrisese procesul prin care siguranţa sanitară, rămasă până atunci pe lângă calculele politice, devenea o parte esenţială a strategiilor politice statale şi internaţionale.

În discuţie nu este altceva decât un soi de „teroare sanitară” ca instrument pentru a guverna, ceea ce era definit ca şi worst case scenario, scenariul cel mai rău.

În conformitate cu această logică a celui mai rău, încă în 2005, Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţase de la „două la 150 milioane de morţi pentru gripa aviară care venea”, sugerând o strategie politică pe care statele, atunci, încă nu erau pregătite să o accepte.

Zylberman arată că dispoziţiile sugerate constau din trei puncte:

1.) construirea, pe baza unui risc posibil, a unui scenariu fictiv în care datele sunt prezentate în aşa fel încât să favorizeze comportamente care permit să fie gestionată o situaţie extremă;

2.) adoptarea unei logici a situaţiei celei mai rele ca regim al raţionalităţii politice;

3.) organizarea integrală a corpusului cetăţenesc în aşa fel încât să fie întărită la maximum adeziunea la instituţiile de guvernare, producându-se un soi de civism superlativ, în care obligaţiile impuse sunt prezentate drept probe de altruism şi cetăţeanul nu mai are un drept la sănătate (health safety), ci devine juridic obligat la sănătate (biosecurity).

Ceea ce descria Zylberman în 2013 s-a verificat în mod punctual astăzi. Este evident că, dincolo de starea de necesitate legată de un anume virus care va putea să lase loc în viitor altuia, în discuţie este prefigurarea unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o depăşeşte de departe pe cea a tuturor formelor de guvernare cunoscute până acum de istoria politică a Occidentului.

Dacă deja, în decăderea progresivă a ideologiilor şi a credinţelor politice, raţiunile de siguranţă permiteau să fie acceptate de către cetăţeni limitări ale libertăţii pe care mai înainte nu erau dispuşi să le accepte, biosiguranţa s-a dovedit capabilă să prezinte absoluta încetare a oricărei activităţi politice şi a oricărui raport social ca o maximă formă de participare civică.

Astfel, am putut asista la paradoxul ca unele organizaţii de stânga, obişnuite în mod tradiţional să revendice drepturi şi să denunţe violări ale constituţiei, să accepte fără rezerve limitări ale libertăţilor, hotărâte prin decrete ministeriale lipsite de orice legalitate şi pe care nici chiar fascismul nu a visat că le-ar putea impune.

Este evident faptul – şi chiar şi autorităţile de guvernare nu încetează să o amintească – că aşa-numita „distanţare socială” va deveni modelul politicii care ne aşteaptă şi că (precum) au anunţat reprezentanţii unei aşa-numite task force, ai cărei membri se găsesc într-un evident conflict de interese cu funcţiunea pe care trebuie să o exercite) se va profita de această distanţare pentru a înlocui peste tot, cu dispozitivele tehnologice digitale, raporturile umane în fizicitatea lor, devenite suspecte de contagiere (contagiere politică, se înţelege).

Lecţiile universitare, cum a recomandat deja MIUR, de anul viitor se vor face în mod stabil online, persoanele nu se vor mai recunoaşte privindu-se în faţă, care va putea fi acoperită cu o mască sanitară, ci prin dispozitive digitale care vor recunoaşte date biologice prelevate în mod obligatoriu şi orice „adunare”, fie că e făcută pe motive politice, fie pur şi simplu din prietenie, va continua să fie interzisă.

În cauză este o întreagă concepţie despre destinele societăţii omeneşti într-o perspectivă care, prin multe aspecte, pare că ar fi preluat de la religii – aflate, de-acum la apus – ideea apocaliptică a unui sfârşit al lumii.

După ce politica a fost înlocuită de către economie, acum, şi aceasta, pentru a putea guverna, va trebui să fie completată cu noua paradigmă a biosiguranţei, căreia vor trebui să-i fie sacrificate toate celelalte exigenţe.

Este legitim să te întrebi dacă o astfel de societate se va mai putea defini umană sau dacă pierderea raporturilor sensibile ale figurii, ale prieteniei, ale iubirii va putea fi compensată, într-adevăr, de o siguranţă sanitară abstractă şi, de presupus, întrutotul falsă.

Giorgio AGAMBEN

Text preluat din bilunarul Certitudinea

Sursa: CunoasteLumea.ro – vezi articolul

Alte articole