Se întâmplă să simt că am ajuns la un capăt – unul din multele la care am mai ajuns și din multele la care am să mai ajung. E momentul ăla în care nu sunt sigur dacă să privesc în urmă, rememorând toate obstacolele pe care le-am depășit ca să ajung aici și asta să-mi dea curaj să merg înainte. Sau dacă e mai bine să nu întorc capul ca să nu văd cât de lung a fost drumul și asta să mă descurajeze să privesc în față. Cert e că de fiecare dată îmi spun: e doar UN capăt, nu CAPĂTUL și asta mă face să pășesc încrezător înainte!
În fiecare zi, într-un fel sau altul, dacă privești atent în jurul tău o să descoperi oameni care vor să te scoată din joc. În cazul meu, au fost vremuri în care unii făcuseră un scop în viață din asta. Nu au reușit niciodată pentru că întotdeauna eu am făcut regulile jocului – reguli inteligente, nu primitive, simpliste, mârșave ca ale lor. Și astfel, mereu am avut o dublă satisfacție: pe de o parte am obligat prostul să gândească, adică l-am pus să facă ce nu poate și asta i-a dat migrene înfiorătoare și lungi nopți de insomnie – stări pentru care unii nu m-au iertat nici azi. Pe de altă parte, mi-am antrenat propriul creier ținându-l în lucru.
Ce mi-a venit să spun toate astea?
De curând, într-o discuție privată, cineva m-a întrebat de ce nu revin pe „scenă”, în sensul că de ce nu mai fac presă. Mărturisesc că nu a fost singura persoană care m-a întrebat asta în ultimii ani și că periodic mă întâlnesc, în diferite discuții, cu astfel de întrebări.
Nu am părăsit scena, sunt doar în spatele ei observând atent ce se întâmplă în față. Sunt aici pentru că pe o listă proprie de priorități sunt altele mai importante pentru mine decât reintrarea în decor. Și mai sunt aici pentru că, poate, aștept un moment prielnic mie să revin în atenția spectatorilor.
Dacă o să revin, o să o fac din trei motive: în primul rând din respect pentru cei ce încă mă respectă ca om de radio, și pentru că sunt acum pe scenă unele potăi care ar merita câte un șut în cur doar așa ca să se trezească din visul lor în care se cred mari dulăi. Nu în ultimul rând, pentru că încă mai am multe de spus și toate pe bune.
Dacă nu o să revin, o să fie din cauza faptului că am considerat că mult prea mulți din consumatorii de presă de azi nu merită să primească un produs media de calitate.
Piața are o regulă simplă: „ce nu se cumpără, nu se vinde”. Așa că de ce să ofer eu Whisky original, când oamenii preferă țuica de pufoaică?! Și nu e vina lor că asta consumă, o fac pentru că cineva le-a dat-o an, după an, pe post de Whisky.
Ce văd azi pe scena despre care tot vorbesc, e jalnic.
Jurnalismul este o armată în care te înrolezi voluntar, ca atare așteaptă-te și la gloanțe, nu doar la flori. Nu plânge când nu primești informații, luptă să le obții, astfel vei avea o mai mare satisfacție a muncii tale. Nimeni nu te-a obligat să fii jurnalist, singur ai ales să faci asta, așa că nu învinovăți pe nimeni de nimic.
La polul opus, văd consumatorul de presă care nu manifestă nici măcar un minim respect pentru cel care îl informează, tratându-l cu sictir, jignindu-l, umilindu-l… uitând că fără el, nu ar ști nici cât de tare a plouat în satul vecin, nici cine a ieșit primar în satul lui. Identic se pune problema și cu unii din cei care chiar sunt obligați de fișa postului să ofere informații presei.
Văd că orcine are un pix, crede că e ziarist, oricine are un blog, se crede bloger, oricine are un microfon se crede om de radio și oricine are o cameră video, crede că face televiziune. Acesta este efectul faptului că cei cărora ei li se adresează preferă țuica de pufoaică. Atâta timp cât o vor prefera, toți nechematii le-o vor oferi pe post de Whisky. Așadar, tratați cauza ca să dispară efectul!
Nu e de mirare că o societate bolnavă, are o presă bolnavă. Cât despre independența ei… Hmmm, v-ați întrebat, de exemplu, din câți înjură azi PSD-ul câți o fac din convingere și câți o fac doar în speranța că PSD-ul, prin prietenii lor, le va oferi un contract gras de publicitate doar ca să tacă. Apoi, câți înjură PSD-ul pentru că au deja astfel de contracte însă venite de la alte partide? De asemenea, dintre cei ce aduc osanale „marelui partid”, câți o fac din convingere și câți pentru ca au primit deja câte o sponsorizare, un post, o atenție… ceva. Aș putea să vă spun eu dar nu o fac pentru că vreau să vă dau o temă de gândire. Evident PSD-ul a fost doar un exemplu. Culmea e că ambele părți – și jurnalistul și politicianul – se complac în această situație și, ambele părți, vorbesc despre nevoia unei prese independente, iar cetățeanul consumă toate aceste gogoși bine îmbibate cu țuică de pufoaică.
Presa o să fie cu adevărat independenta când o să poată trăi bine din contractele de publicitate comercială, nu politică, și vânzări de ziare. Și… poate nici atunci dacă ne referim la presa locală.
Cam asta văd eu din spatele scenei azi, sprijinindu-mă pe ieri, privind către mâine și către presă.
De ce am ales totuși să scriu editoriale? De fapt sunt gânduri și trăiri puse pe hârtia virtuală a unui site de știri. Fac asta cumva din dorința de a vorbi liber, chiar dacă doar cu degetele – de a transmite în continuare ceva celor ce mă ascultă, citindu-mi rândurile. Nu consider că fac presă, consider doar că am găsit un alt mod de exteriorizare a propriilor gânduri și trăiri, sperând că o să găsesc și un cititor cu care să rezonez. Atât.
E timpul să ating butonul „postează”, nu însă înainte de a mă întoarce la ideea de la care am plecat:
Capătul la care sunt acum, e doar UN capăt al unui lung drum de peste 20 de ani de muncă în radio și pentru radio. Statul în culise nu înseamnă renunțare, înseamnă doar o înseamnă doar o pauză, pentru că: „Învingătorii nu renunță, iar cei care renunță, nu ajung niciodată învingători.” Aristotel
Un editorial de Robert Stancu. Vezi toate editoriale aici.
