În ultimii ani, Europa a fost martora unei schimbări profunde în peisajul său politic, un proces accelerat de ascensiunea partidelor naționaliste și suveraniste care au reconfigurat structurile politice din numeroase state membre ale Uniunii Europene. Aceste mișcări politice, departe de a fi izolate sau marginale, au câștigat tot mai mult teren, adoptând un discurs bazat pe protejarea identității naționale, pe politici economice protecționiste și pe un euroscepticism tot mai pronunțat. Ele au fost alimentate de nemulțumiri sociale și economice, precum și de temeri legate de migrație și schimbările demografice, iar impactul lor asupra politicii interne și externe a Europei este tot mai evident.
Naționalismul și suveranismul au devenit forțe politice de prim-plan în Europa, reflectând un sentiment crescând de deziluzie față de instituțiile europene și față de ceea ce mulți percep ca o pierdere a suveranității naționale în fața Bruxelles-ului. După decenii de integrare europeană și globalizare, aceste mișcări susțin că națiunile ar trebui să își recâștige controlul asupra propriilor destine, să protejeze economiile naționale și să apere tradițiile culturale în fața unui proces de uniformizare europeană. În acest context, partidele politice care promovează aceste viziuni au reușit să ajungă la putere sau să câștige o influență semnificativă în guvernele mai multor state membre.
În acest moment, șase țări din Uniunea Europeană sunt conduse de partide naționaliste sau suveraniste care au obținut victoria în alegeri și au implementat politici care reflectă valorile lor. Printre aceste țări se numără Austria, Ungaria, Polonia, Italia, Olanda și Slovacia. De exemplu, în Austria, Partidul Libertății din Austria (FPÖ) a câștigat un teren considerabil în sondaje, promovând politici ferme împotriva imigrației și în favoarea suveranității naționale. În Ungaria, guvernul condus de Viktor Orbán a adoptat un discurs puternic anti-imigrație și naționalist, fiind deseori criticat pentru abordările sale autoritare și pentru încălcarea principiilor fundamentale ale statului de drept. În Polonia, partidul Lege și Justiție (PiS) a condus țara cu o retorică similară, concentrându-se pe conservarea valorilor tradiționale și pe rezistența față de influența Uniunii Europene. În Italia, coaliția guvernamentală este formată în mare parte din partide naționaliste, precum Liga și Forza Italia, care promovează o politică de respingere a imigrației și o abordare critică față de integrarea europeană. În Olanda, Partidul pentru Libertate (PVV) a obținut o victorie electorală semnificativă, promițând să protejeze identitatea națională și să impună măsuri stricte în fața migrației. În Slovacia, Smer-SD a revenit la putere cu un discurs pro-rus și anti-european, încercând să construiască o politică externă mai independentă față de Bruxelles.
Pe lângă aceste țări deja dominate de mișcări naționaliste, există și alte state membre ale Uniunii Europene unde curentele naționaliste și suveraniste sunt într-o continuă expansiune, deși încă nu au reușit să ajungă la putere. Aceste mișcări sunt tot mai vizibile și au un impact semnificativ asupra dezbaterilor politice interne. În Cehia, de exemplu, SPD, condus de Tomio Okamura, este un partid eurosceptic care militează pentru retragerea țării din Uniunea Europeană și pentru adoptarea unor măsuri stricte împotriva imigrației. În Franța, Adunarea Națională a reușit să normalizeze discursurile extremiste, iar Marine Le Pen a devenit o figură proeminentă în politica europeană. În Grecia, partidele naționaliste au câștigat sprijin prin retorica anti-refugiați și prin promovarea identității culturale tradiționale. În Estonia, EKRE s-a impus ca o forță politică majoră, cu un discurs anti-imigrație și conservator, iar în Letonia și Lituania, partidele naționaliste câștigă tot mai multă popularitate, făcând apel la protejarea identității culturale și la o atitudine sceptică față de politicile Uniunii Europene. În Suedia, Democrații Suedezi au obținut rezultate remarcabile în alegeri recente, influențând politica prin retorica anti-imigrație.
În paralel, în alte zece țări ale Uniunii Europene, curentele naționaliste și suveraniste sunt în stadii incipiente, câștigând treptat vizibilitate și sprijin. Deși nu au ajuns încă la putere, aceste mișcări beneficiază de susținere populară, alimentată de nemulțumirile sociale și economice. În Belgia, Vlaams Belang susține separatismul flamand și critică politica de imigrație a guvernului federal, iar în Cipru, grupurile naționaliste devin tot mai influente prin criticile aduse politicii UE privind imigrația. În Croația, partidele de extremă dreapta promovează un discurs naționalist și sunt critice față de politica europeană de integrare. În Irlanda, deși extremismul este rar întâlnit, discursurile anti-imigrație devin tot mai vizibile, mai ales în mediul online. În Portugalia și Luxemburg, deși naționalismul este mai slab reprezentat, există o creștere a retoricii eurosceptice în rândul partidelor de dreapta. În Malta, problema migrației a generat o creștere a mișcărilor anti-imigrație, deși extremismul rămâne marginal. În România, partidele naționaliste și eurosceptice câștigă tot mai mult sprijin, criticând influența Uniunii Europene și promovând valori conservatoare.
Ascensiunea acestor mișcări politice naționaliste și suveraniste este un fenomen complex, cu rădăcini adânci în temerile și frustrările cetățenilor europeni. Criza economică globală din 2008, migrația masivă din Orientul Mijlociu și Africa și deciziile Uniunii Europene legate de imigrație, austeritate și protecționism economic au alimentat nemulțumirile populare. În multe cazuri, aceste mișcări au fost capabile să capitalizeze pe nemulțumirile legate de pierderea locurilor de muncă, deteriorarea serviciilor publice și percepția că UE nu răspunde suficient de rapid sau eficient nevoilor cetățenilor. Această politică a „împărțirii” între state membre și instituțiile europene a fost însoțită de o percepție că identitățile naționale sunt în pericol de a fi diluate într-un sistem european mult prea birocratic și centralizat.
De asemenea, acest val de naționalism și suveranism are implicații semnificative asupra politicii externe a Uniunii Europene. Politici precum Brexit-ul au demonstrat că anumite state membre pot decide să părăsească Uniunea pentru a-și regăsi autonomia națională, în ciuda consecințelor economice și politice. În acest context, provocările legate de imigrație, migrarea forțată și divergențele economice între statele membre sunt teme recurente în discursul naționalist, iar aceste tensiuni sunt departe de a fi rezolvate.
Ascensiunea mișcărilor naționaliste și suveraniste în Europa reflectă o perioadă de schimbare majoră în politica europeană, cu implicații adânci asupra viitorului Uniunii Europene. Aceste mișcări nu sunt doar o reacție la crizele economice sau sociale, ci și o reacție la percepția că valorile tradiționale naționale sunt amenințate. Deși succesul lor variază de la o țară la alta, este clar că influența lor va continua să modeleze politica europeană pentru mult timp de acum înainte. Pe măsură ce aceste mișcări câștigă teren, întrebarea crucială este cum va răspunde Uniunea Europeană la această provocare: va reuși să își păstreze unitatea și să răspundă nevoilor cetățenilor sau va ajunge într-o perioadă de fragmentare politică și economică? Numai timpul va răspunde.
Sursa: Ziar Harghita.
